ÎÎn acest weekend, un grup de intelectuali s-au întâlnit la Ateneul Român ca să rememoreze o filă din istoria noastră post-decembristă: apariția și rolul Alianței Civice, în urmă cu 25 de ani
În 7 noiembrie 1990, într-o Românie divizată de politicieni, ziarele anunțau apariția Alianței Civice (AC), care reunea sub tutela sa diverse grupări militante, precum Asociația „15 noiembrie” din Brașov, Solidaritatea Universitară, Societatea „Timișoara”, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Agora din Iași, Grupul Independent pentru Democrație, Asociația Prodemocrația. Era momentul în care societatea traversa o criză gravă și singura care ar fi putut să reprezinte și să asigure apărarea drepturilor cetățenești era o societate civilă puternică. Liderul absolut de atunci al Alianței Civice a fost poeta Ana Blandiana, în opinia mea. Tot ea, în tandem cu Fundația Alianța Civică, a organizat marcarea unui sfert de veac de la apariția unei organizații aflată acum doar în memoria colectivă a unor generații. Tinerii de azi trebuie să știe că o mare parte a părinților lor au luptat pentru aceleași deziderate care i-au scos și pe ei acum în stradă. E singura cale de a progresa într- o democrație: să-ți faci glasul auzit!
Pentru a înțelege (sau pentru a rememora) ce a însemnat mișcarea Alianța Civică, EVZ publică niște fragmente din volumul aniversar, lansat sâmbătă, cu titlul „Solidaritatea este superlativul libertății. Alianța Civică – privire după 25 de ani”.
„Dictatura lui Ceaușescu fusese înlocuită cu un regim autoritar”
Anneli Ute Gabanyi, o voce a Alianței Civice. În anul 1963 a părăsit România, stabilindu- se la Munchen. Între 1969 și 1987 este analist principal, apoi director al Secției române de cercetare la Radio Europa Liberă, Munchen.
FOTO: Ana Blandiana, sâmbătă, 14 noiembrie, lângă Mihail Șora, primul ministru al Educației
„Alianța Civică a tins spre cu totul altceva, jucând, mai ales în primii ani după 1989 și în noi forme până astăzi, un rol fără seamăn în celelalte țări postcomuniste. S-a născut din decepția teribilă resimțită de reprezentanți ai intelectualității, ai vechilor elite politice și ai victimelor comunismului care porniseră imediat după decembrie 1989 să pună umărul pentru repunerea în valoare a idealurilor democratice suprimate pe timpul dictaturii. Speraseră că odată cu căderea regimului Ceaușescu s-au debarasat și de sistemul comunist, dar au realizat cel târziu în urma mineriadei din iunie 1990, că de fapt dictatura național-comunistă a lui Ceaușescu fusese înlocuită cu un regim autoritar cu o față mai umană, dar în schimb întoarsă spre Est. În condițiile în care toate pârghiile vieții politice și economice au fost acaparate de autorii loviturii de stat, arogându-și o legitimitate revoluționară, Alianța Civică, mizând pe activizarea societății civile, a jucat timp de câțiva ani rolul de opoziție fundamentală în sistemul politic post-revoluționar din România”.
FOTO: Ana Blandiana, 1990
„Educația începe prin redescoperirea memoriei”
Ana Blandiana, membru fondator și lider al Alianței Civice: „Când, în redacția României libere, am scris chemarea la marșul de protest pentru eliberarea studenților arestați de mineri, care avea să rămână în memorie (și poate în istorie) sub numele de „marșul în alb“, am crezut că vor veni câteva sute de masochiști. Au venit sute de mii. Cine, de bunăcre dință, și-ar putea imagina manifestații anticomuniste de sute de mii de persoane sub regimul Ceaușescu? Faptul că ele au avut loc imediat după căderea dictatorului – când încă niciuna dintre structurile dictaturii nu fusese demantelată, când încă nu exista practic nicio formă de opoziție politică, iar țara era dominată la modul cel mai propriu de vechile structuri de putere, care-și schimbaseră doar exponenții la vârf – era o dovadă de curaj civic și de asumare a riscului. Știu oameni care au fost dați afară din serviciu pentru că fuseseră în Piața Universității. Acesta a fost fundalul pe care Alianța Civică a apărut logic, ca o concluzie a faptului că, dacă speranța continua totuși să existe, ea trebuia organizată. (…) Pentru ca lucrurile să se schimbe cu adevărat în domeniul politic, ele trebuie să se schimbe în cel al mentalităților și al educației, iar educația începe prin redescoperirea memoriei („A învăța înseamnă a-ți aminti“, spune Aristotel)”.
FOTO: Petre Mihai Băcanu, un stâlp al AC
„Avea averea țării, pe care se jura că nu o va vinde străinilor”
Romulus Rusan, scriitor, cel care a fost responsabilul Biroului de presă și a scris în această calitate comunicatele Alianței Civice: „Când am pornit, o mână de oameni, Alianța Civică nu aveam nicio idee despre ce va urma și despre cât va dura. Știam că suntem în fața unui mamut inform și nedefinit, ale cărui limite nu le intuiam și a cărui forță ne tăia respirația. Știam doar că a furat o revoluție, că s-a întins peste țară cu gândul de a nu ceda nicio poziție, că a mimat formele democratice de ochii străinătății, dar că sub mănușa diplomatică poartă un „box“ de fier cu care poate lovi oricând pe neașteptate. Avea de partea sa poliția, armata, serviciile secrete, justiția, radioul și televiziunea de stat (altele nu existau), averea uriașă a țării și a partidului, pe care se jura că nu o va vinde străinilor, dar care era dată încet, dar sigur, pe mâna propriilor aderenți. Avea majoritatea ziarelor. Avea peste o sută de partide satelite inventate peste noapte, în apartamente de bloc. Avea un mecanism parlamentar care sufoca opoziția. Avea, deocamdată, masele, pe care gustul libertății și promisiunile electorale fățarnice le zăpăciseră până într-acolo încât, în mai 1990, dăduseră lui Ion Iliescu 85% din voturi, iar FSN-ului 66%. Deși avea de partea sa masele, FSN nu dispunea de o societate civilă structurată. Cuvântul «împreună» desemna mai degrabă o populație dezorientată decât un liant social consistent”.
SIMONA POPESCU, jurnalist. Inima democrației are din nou nevoie de operație pe cord deschis
Pe data de 7 noiembrie 1990 era publicată în ”România liberă” Declarația de principii a Alianței Civice. O lună mai târziu alegeam să devin jurnalist în presa liberă, angajându-mă la primul cotidian particular înființat aici, acasă, de un român care revenea din exilul străinătății, Ion Rațiu, decis să se implice cu toate forțele în democratizarea României: ”Cotidianul”. După trei ani eram jurnalist la departamentul de politică internă al României libere, un jurnalist care apoi, până în anul 1996, a relatat de la de mitingurile Alianței și de la ședințele Convenției Democratice din România, din care AC a făcut parte. Profesional, am crescut împreună cu Alianța Civică, am devenit editorialist și conducător al departamentului de politică internă, la rândul meu convinsă că ”Nu putem reuşi decât împreună!”. Sloganul AC, era la fel de actual și pentru noua generație post-decembristă de jurnaliști. Așa a și fost. Azi s-a prăfuit sau a fost prăfuit de interesele strict economice ale noilor proprietari de presă.
Discutam recent cu Ana Blandiana care îmi spunea că în anii 90 doar și trei rânduri dacă apăreau în ”România liberă” despre convocarea unui miting în Piața Universității, a doua zi în Piață erau peste 100.000 de oameni. În 2015, cu greu se mai adună participanți la miting și de fiecare dată organizatorii se întreabă cum de s-a întâmplat să fie atât de puțini, de ce atât de puțină implicare în rezolvarea temei respective, de fiecare dată considerată importantă.
Ce a fost, ce a reprezentat Alianța Civică? Mulți au fost cei care au analizat acest fenomen. Acest conglomerat de personalități și modalitatea lor de a pătrunde, prin analizele și acțiunile lor, în inima democrației românești care, după răsturnarea dictaturii ceaușiste, avea urgentă nevoie de susținere, de conectare la un aparat, apoi operată și repusă la loc, viguroasă, în corpul aspirațiilor noastre naționale. Din perspectiva jurnalistului, îndrept analiza către gradul de implicare al românilor: atunci și acum. Nu existau platforme on line pe care să se adune semnături, nu existau telefoane mobile și nici rețele de socializare. Exista o presă majoritar obedientă ce cu greu s-a desprins de trecut. Și o presă în renaștere. Care a ajutat atunci când milioane de români au decis să acționeze, iar viața lor a fost marcată de anumite idealuri, conștienți că este nevoie de ”un efort al nostru, al tuturor”, dedicați în întregime ”redresării naționale”. Că este necesară o ”reînviere grabnică a valorilor morale afirmate în revoluţie” și ”o reformă radicală şi realistă, ca singura ieşire din situaţia în care ne aflăm”, ba chiar de unirea românilor de pretutindeni. Însă românii de pretutindeni au reacționat abia în anul 2014, după 24 de ani, atunci când au realizat cât de important este cuvântul lor pentru țară.
De ce a reușit, sau mai bine spus: a reușit Alianța Civică să își atingă obiectivele? În mare parte da. Prin faptul că împreună cu partidele istorice cu care a colaborat a reușit să producă prima schimbare politică majoră în 1996 și contribuția decisivă la aducerea la putere a unor lideri noi, în Guvern și la Palatul Cotroceni, despre care oamenii credeau că vor avea forța și determinarea să producă schimbarea ireversibilă/ desprinderea definitivă nu numai de comunism ci, în general, de orice mentalitate ar fi putut frâna reformarea morală a societății românești și dezvoltarea ei autentică, bazată pe voința populară. După aderarea noastră la NATO și UE, liderii Alianței Civice au decis să predea altora ștafeta. Respectiv politicienilor. Noii generații de politicieni. Care pe urmă s-au dovedit a fi tot ei, cei vechi, găsind în resursele moștenite capacitatea de a se reinventa, de a se perpetua în structurile de decizie ale statului.
Dacă în anii 90 cei care doreau schimbarea fără să devină membri de partid au găsit puternic reper de coalizare în Alianța Civică și în resursele ei, nu financiare, ci de convocare a mulțimilor în jurul unui proiect esențial de țară cu aspirații euro-atlantice, cei care doreau și doresc acum schimbarea asistă neputincioși la tabloidizarea nu numai a presei românești, ci a societății noastre în general. Tinerii care au ieșit pe stradă începând cu anul 2012 uniți în jurul ideii salvării resurselor noastre naționale, aceasta fiind a doua mare mișcare după cea din anii 90, au înțeles și bine și greșit ce înseamnă activismul civic. În sensul că și-au lăsat aspirațiile împlinite numai pe jumătate sau chiar mai puțin. Au crezut că dacă militează punctual pentru un obiectiv, deși ei înșiși intuiseră mai multe probleme, și reușesc cumva să împiedice un mare abuz, înseamnă că le-au rezolvat pe toate. Și s-au oprit. Lăsând lucrurile pe mai mult de jumătate nerezolvate și pasându-le politicienilor, fără a se mai preocupa de finalizare, rezolvarea scurtei lor liste de revendicări. Nu la fel a procedat și Alianța Civică. Obiectivul asumat, de identificare și promovare a unor personalități noi, care să contribuie la o schimbare majoră politică și economică a țării, a fost îndeplinit până la capăt. Deosebirea este și că Alianța a găsit lideri noi, nu i-a lăsat tot ce aceia în care populația nu mai credea, să promoveze obiective pe care vechii politicieni nu le-au înțeles în esența lor. Pentru că încă nu erau pregătiți să o facă. Astăzi, nici nu există acei lideri politici competenți, dar și onești, în care lumea să creadă. În absența lor, românii nici nu știu cui ar putea acorda susținere masivă, fără de care reformele eșuează. De aici și lipsa de implicare. Fiecare cetățean se mai implică astăzi doar punctual, în rezolvarea unor chestiuni care, la fel de punctual, îi afectează direct viața personală.
De aici și supapa găsită de populație și pe care nimeni nu și-o explică. În ciuda faptului că, potrivit Indexului sustenabilității societății civile, în decembrie 2014, Registrul Național al ONG-urilor includea 90.515 organizații ce activează în diverse domenii de activitate, grupate unele chiar și în mega coaliții nonguvernamentale, România are una dintre cele mai scăzute rate de afiliere la o organizație a societății civile. Doar 3-4% dintre romani sunt înscriși într-un ONG, în timp ce media europeană este de aproximativ 20%. Deși sunt cele mai noi și cele mai puțin cunoscute entități ale societății civile, s-au identificat recent, la nivel național, nu mai puțin de 543 de grupuri informale,care activează în toată țara (potrivit rezultatelor unei cercetări realizată în perioada aprilie – iulie 2015 de Fundația pentru o societate deschisă).
Este o evoluție sau o involuție faptul că oamenii decid, încet, dar sigur, să se asocieze informal, în grupuri care nu au personalitate juridică, dar care devin extrem de eficiente în rezolvarea problemelor punctuale? În lipsa unor lideri care să fie ei înșiși repere morale, nereformate multe dintre ele, cu propriile interese financiare sau economice, organizațiile sunt percepute ca forme fără fond. Partidele nu mai reacționează la vocea organizațiilor așa cum o făceau în anii 90, iar acesta este un motiv în plus pentru care societatea civilă instituționalizată este privită cu neîncredere. În ciuda profesionalizării ei, în ciuda bagajului birocratic acumulat, sau poate tocmai de asta, chiar și în ciuda creșterii capacității de lobby și advocacy.
Divizată era societatea și în anii 90. În anul 2015 o regăsim la fel de divizată. Rezultat al campaniilor negative ce au determinat, și încă o fac, rupturi profunde în societatea românească: între românii din străinătate și românii de acasă, între jurnaliști și cei pentru care scriu, între medici și pacienți, între profesori și elevi, etc. Cel mai profund însă între clasa politică și cetățeni, cu toate prăpastiile de rigoare: între partide și electorat, între Guvern și cei pentru care guvernează, și așa mai departe. La fel se întâmplă și cu societatea civilă, fiind o prăpastie între liderii de asociații și beneficiarii acțiunilor lor.
Absența implicării o regăsim pe toate palierele societății noastre. Și, atunci când oamenii știu că numai prin ei înșiși pot reuși, negăsind în viața publică nici un model care să-i ajute să înțeleagă, nici un argument care să-i ajute să aplice cumva sloganul din 90 al Alianței Civice ”numai împreună putem reuși”, au decis simplu, dar atât de radical, să se mobilizeze exemplar. Dar numai în privința capacității de acțiune generată de rezolvarea propriilor probleme ce sunt furnizate, din belșug, de viața de zi cu zi.
Soluția este pe atât de simplă, dar pe atât de complicată din nou. Solidarizare în jurul unui obiectiv de interes național a forțelor cu adevărat puternice, așa cum era Alianța Civică împreună cu toți partenerii ei din CDR. E greu la noi până și cu identificarea obiectivului din moment ce fiecare militează pentru atâtea și diverse obiective, dar toate de interes personal. În plus, este și riscantă folosirea sintagmei de interes național din moment ce ea a cunoscut o inflație de utilizări răsuflate. Și, totuși, fiecare din noi știe care este obiectivul de interes național: o Românie puternică. Dacă facem o Românie puternică, suntem cu toții puternici din nou. Nu mai lipsesc din ecuație decât liderii puternici, la fel de noi precum cei din anii 90, pe care să îi promovăm ca să facă schimbarea, în speranța că nu ne vor dezamăgi. Din nou.
Cronologie
Începuturile
- ^ 1990 În lunile noiembrie-decembrie: Înscrieri masive, între orele 10.00 și 20.00, la sediul provizoriu din str. Eremia Grigorescu și prin poștă. Își declarau profesia și disponibilitățile de a participa la viața Alianței. Profesiile erau de o diversitate impresionantă: studenți, geologi, geofizicieni, medici chirurgi, medici de țară, economiști, ingineri electromecanici, aviatori, profesor, translatori, salvamontiști, proiectanți, factori poștali, mecanici auto, contabili, scriitori, ziariști, sociologi, constructori, agricultori, pensionari etc. Iar la rubrica Disponibilități, cei înscriși își ofereau în totalitate experiența profesională, adăugând limbile străine și eventualele competențe tehnice care ar fi fost utile.
Se creează filiale locale și județene și se desemnează conducerile teritoriale
- 15 noiembrie:
Cu ocazia împlinirii a trei ani de la mișcările protestatare de la Brașov și a înființării Alianței Civice, au loc în principalele orașe ale țării mari mitinguri și marșuri prin care se solicită demisia președintelui Ion Iliescu, a primului ministru Petre Roman, precum și aplicarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara. Este citită o declarație prin care se cer măsuri pentru o reformă economică reală. Puterea nu intervine și mediatizează corect mișcările, întrucât la București se afla o echipă de monitorizare trimisă de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Mitingurile Alianței Civice au consacrat adeziunea a nenumărați cetățeni la programul noii organizații (la București – cel puțin 500.000 de participanți). Și de această dată, presa pro FSN acuză Alianța Civică (v. articolul „Cine ar fi vrut sânge și fum?” de Sergiu Andon).
- 29 noiembrie:
Prin sentința civilă nr. 2274 a Judecătoriei Sectorului 1, Alianța Civică este recunoscută ca persoană juridică, civică și apartidică și înscrisă în registrul organizațiilor neguvernamentale.
Specialiștii A.C. lucrează la Carta Alianței Civice
1 decembrie:
În organizarea Alianței Civice, la Ateneul Român are loc aniversarea Marii Uniri, în timp ce la Alba Iulia adunarea populară organizată de F.S.N. se soldează cu huiduirea lui Corneliu Coposu și a altor lideri de Opoziție. Într-o atmosferă solemnă, la adunarea de la Ateneul Român vorbesc reprezentanți ai partidelor istorice, ai celor două Biserici care au înfăptuit Unirea, precum și participanți la Marea Unire (Dr. Ioan Jovin, General Titus Gârbea).
14-15 decembrie:
Convenția Națională de constituire a Alianței Civice. În sala Ateneului Român se lansează Carta Alianței Civice, deviza „Nu putem reuși decât împreună” și este ales comitetul de conducere. Mandatul de președinte se va exercita prin rotație.
