“Ce ştiu eu despre anii comunismului?” a fost întrebarea la care Fundaţia Academia Civică le-a cerut, în 1999, adolescenţilor să răspundă pentru a fi admişi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 1999. Apelului publicat în presa bucureşteană şi reluat în ziarul “Flux” din Chişinău i-au răspuns mai bine de o sută cincizeci de elevi între 11 şi 18 ani din România, Republica Moldova şi Ucraina (Bucovina de Nord). O parte dintre răspunsurile revelatoare le-am publicat în volumul Exerciţii de memorie.
“Dincolo de dramele şi traumatismele pe care le realatează, această carte este, poate, cea mai optimistă şi strălucitoare pe care am citit-o în ultimii ani. Şi asta nu numai datorită ingenuităţii, farmecului şi autenticităţii aproape miraculoase a autorilor, ci şi datorită reacţiei lor normale în faţa trecutului, pe care refuză să-l accepte altfel decât ca pe o malformaţie a istoriei.” Ana Blandiana, în postfaţa volumului Exerciţii de memorie
Pentru că mai sunt doar două săptămână până la debutul celei de-a XIII-a ediţiii a Şcolii de Vară de la Sighet, publicăm în această săptămână câteva dintre aceste eseuri scrise în urmă cu 11 ani de adolescenţii care au participat la cea de-a doua ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet.
Speranţa Letiţia Câmpan
16 ani
Cluj
SIMŢUL ETERNITĂŢII
Deşi eu am apucat doar ultima perioadă a comunismului (m-am născut în 1983, deci la Revoluţie eu aveam doar 6 ani), am mult de povestit cu privire la represiunile şi suferinţele îndurate de popor, de familia mea şi de mine în urma acestui regim.
Bineînţeles, nu mai are rost să vorbesc despre starea economică a naţiunii, despre foamea cronică a populaţiei, de lipsurile simţite de noi toţi în acele timpuri sau de cozile imense din cauza cărora întârziam zilnic la grădiniţă. Adică, pentru că noi eram o familie numeroasă (şase copii) şi eu eram singura disponibilă din casă, mama mă lua cu ea la coadă la iaurt sau sana fiindcă se dădeau câte două borcane de persoană, ca să putem lua opt borcane (stând de două ori la o coadă de ore întregi). De mule ori era însă zadarnic, pentru că nu mai rămâneau produse, iar mama se alegea doar cu vorbe urâte din partea altora care o considerau şmecheră datorită faptului că stătea cu mine la coadă, în ciuda faptului că mama era întotdeauna modestă şi nu se băga în faţa altora.
Dacă tot am vorbit despre lipsurile populaţiei (în cele din urmă) voi aminti despre întreruperi de curent care îngreunau procesul de studiu al fraţilor mei. Uneori îşi scriau temele la lumina lumânării sau a lămpii cu gaz.
Ajunşi la capitolul „învăţământ” voi scrie nişte întâmplări care reflectă absurditatea şi ipocrizia impuse la toate nivelele şi în toate domeniile de activitate ale societăţii.
În grădiniţe şi în şcoli tovarăşele educatoare şi respectiv învăţătoate trebuiau să ne pună să învăţăm poezii şi cântece închinate „conducătorului iubit” şi Partidului. Într-o seară, fratele meu mai mare, Alexe, elev în clasa a II-a, îi mărturiseşte mamei că nu reuşeşte să memoreze o poezie pentru a doua zi. Poezia, dacă se pot numi astfel speciile literare specifice perioadei ceauşiste, conţinea versurile: „Tu copile, nu uita/Că partidu-i viaţa ta”.
Mama, care ne spunea că viaţa noastră trebuie să fie un răspuns la chemarea lui Dumnezeu la adevăr, cinste şi iubire, nu putea să consimtă şi să- încurajeze pe fiul ei la tocirea unei asemenea poezii.
Dat fiind că ne apropiam de împlinirea centenarului de la moartea lui Eminescu, mama a găsit că e mai just ca fratele meu să înveţe poezia „Lacul”.
A doua zi, dimineaţa, Alexe mergea la şcoală cu „Lacul” ştiut ca pe apă şi cu o scrisoare din partea mamei care suna astfel: „Stimată tov. Învăţătoare, întrucât consider că poezia pe care o are fiul meu de memorizat e lipsită de valoare literară, mi-am permis să-i propun să înveţe în schimb „Lacul” de M. Eminescu.
De altfel, cred că părinţii au dreptul să hotărască cu ce anume să fie mobilată mintea copiilor lor.”
Învăţătoarea, de frică sau poate din lipsă de cultură, i-a transmis mamei că va discuta dânsa cu ea şi va lua măsuri. Din fericire totul a căzut odată cu venirea Revoluţiei.
Alt frate de-al meu, Andrei, elev în clasa a IX-a la Liceul de Arte Plastice, cu premii la Olimpiada Naţională de Pictură şi un copil serios, trebuia să participe alături de toţi elevii din clasele a IX-a şi a X-a la nişte filmări cu titlul „Omagiu ţării conducătorului iubit”. Absenţa de la această acţiune s-ar fi sancţionat cu scăderea notei la purtare.
Andrei a anunţat pe părinţii mei că nu participă la filmări şi că mai bine ar picta. Părinţii i-au respectat decizia.
La următoarea şedinţă cu părinţii, dirigintele face o introducere de genul: „Deşi această clasă este foarte bună, în ultimul timp au avut loc nişte incidente care ne-au întristat şi care au ştirbit reputaţia colectivului. Elevul Andrei Câmpan nu s-a prezentat la filmări, de aceea voi fi nevoit să-i scad nota la purtare”.
O mamă s-a ridicat şi a spus că ea l-a trimis pe fiul ei cu 38º deşi ploua şi bătea vântul. Alt părinte i-a răspuns că aceasta n-ar fi chiar spre lauda dânsei. S-a produs puţină dezordine şi agitaţie. Pentru a potoli spiritele mama mea, la început tăcută (pentru a nu produce scandal sau pentru a-l pune pe profesor în situaţii neplăcute), „şi-a luat inima-n dinţi” şi a răspuns: „Eu i-am învăţat pe copiii mei că omul are o singură viaţă şi trebuie să gândească bine, el însuşi ce merită şi ce nu a fi făcut. Andrei a decis că e mai important să rămână acasă şi să picteze si eu i-am respectat decizia”.
S-a lăsat linişte, nimeni n-a mai spus nimic, însă fratele meu s-a ales cu nota scăzută la purtare.
Peste un an, cu ocazia celui de-al XIV-lea Congres al Partidului, iar s-au organizat filmări, dar nici de data aceasta Andrei n-a fost prezent. De această dată l-ar fi exmatriculat, însă căderea regimului înainte de terminarea trimestrului a calmat situaţia. Fostul lui diriginte a devenit conducătorul F.S.N.-ului pe şcoală, ceea ce a constituit prima dezamăgire postrevoluţionară.
Ca fapte la care am participat personal şi care, văzute din perspectiva de azi, apar cu o tentă de umor sunt acestea: la ultimele alegeri din perioada ceauşistă, familia mea împreună cu nişte rude am plecat la cinematograf pentru a scăpa de cei care umblau cu urna de votare pe la cei care nu s-au prezentat la alegeri (aşa păţiserăm la alegerile precedente, ne-am trezit cu urna acasă). Toată după-amiaza din ziua alegerilor am fost la toate filmele din oraş.
Deşi la o vârstă fragedă, simţeam şi eu că totul e absurd, minciună şi că, deşi gândeai ceva, altceva trebuia să spui.
Asta era cea mai mare suferinţă; trăiai în minciună, totul era putred, lipsea încrederea între oameni, fiecare îl privea pe vecin, pe prieten sau pe rudă ca pe un posibil turnător.
Eu cred că din această cauză, noi românii suntem şi acum atât de neuniţi, ca urmare a suspiciunii rămase din perioada aceasta.
Comunismul ucide orice legătură normală şi umană dintre semeni, promovează şi cultivă spiritul de turmă, bestialitatea, lipsa de originalitate şi alte defecte care poate au rămas înrădăcinate între unii români.
Eu am avut noroc de o familie cu un veritabil cult pentru adevăr şi demnitate, şi ai cărei membri nu au fost implicaţi în Partid în niciun fel.
Însă mai presus de toate pe noi ne-a ţinut tari apartenenţa la o Biserică, Greco-Catolică, care ne oferea exemple vii ale jertfei trăite pentru credinţă şi adevăr şi care suferea clandestinitatea.
Slujirea lui Dumnezeu şi a Adevărului aduce sufletului libertatea şi pacea pe care nicio suferinţă şi încercare nu le pot lua.
„Cine nu cunoaşte răbdarea, nu are simţul eternităţii şi nici pe cel al timpului”. A spus-o Monseniorul Vladimir Ghika, martir în urma regimului comunist ateu.
Din Exerciţii de memorie, editor Romulus Rusan, postfaţă Ana Blandiana, Fundaţia Academia Civică, 1999
