posted in: O carte pe zi
“Ce ştiu eu despre anii comunismului?” a fost întrebarea la care Fundaţia Academia Civică le-a cerut, în 1999, adolescenţilor să răspundă pentru a fi admişi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 1999. Apelului publicat în presa bucureşteană şi reluat în ziarul “Flux” din Chişinău i-au răspuns mai bine de o sută cincizeci de elevi între 11 şi 18 ani din România, Republica Moldova şi Ucraina (Bucovina de Nord). O parte dintre răspunsurile revelatoare le-am publicat în volumul Exerciţii de memorie.
“Dincolo de dramele şi traumatismele pe care le realatează, această carte este, poate, cea mai optimistă şi strălucitoare pe care am citit-o în ultimii ani. Şi asta nu numai datorită ingenuităţii, farmecului şi autenticităţii aproape miraculoase a autorilor, ci şi datorită reacţiei lor normale în faţa trecutului, pe care refuză să-l accepte altfel decât ca pe o malformaţie a istoriei.” Ana Blandiana, în postfaţa volumului Exerciţii de memorie.
Filip Lucian Iorga, 17 ani, Bucureşti
CELE DOUĂ. ADEVĂRURI
Am aflat abia ieri despre concursul literar organizat de Academia Civică şi, în ciuda timpului foarte scurt şi a faptului că nu sunt unul dintre împătimiţii concursurilor, m-am simţit dator să scriu câteva rânduri despre experienţa familiei mele în anii comunismului.
Fiind în Săptămâna Luminată, nu pot să nu mă gândesc la îndemnul creştin: „iartă şi uită!” Da, trebuie să iertăm întotdeauna, chiar dacă iertarea doare. Calea cea dreaptă nu este, cel mai adesea, şi cea mai uşor de urmat. Și trebuie să uităm, dacă uitarea înseamnă renunţarea la ură, la ranchiună şi la orice fel de acţiune vindicativă. Nu trebuie însă ca uitarea (privită în forma de mai sus) să ne ducă, cumva, la o nefericită amnezie, care nu aduce după sine decât repetarea greşelilor şi înnoirea răului. Iertarea nu trebuie să fie urmată de nepăsare. De aceea, iniţiativa dumneavoastră îmi pare de cel mai bun augur, mai ales că îşi propune să antreneze şi tinerii într-un exerciţiu de memorie. Exerciţiu de memorie tot mai necesar acum, când mulţi şi-au pierdut reperele morale (dacă le-au avut vreodată), modelele şi speranţele. Rememorarea unor pagini triste din viaţa noastră sau a familiei ne poate trezi din apatia cu care ne privim, cu care îi privim pe ceilalţi şi cu care privim viitorul. Au fost oameni care au ales să sufere, când puteau face compromisuri, care au ales să moară, când puteau trăda, şi să se lase umiliţi pentru a se ridica deasupra umilitorilor. Toate astea pentru ca noi să avem reperele vindecătoare. Pentru că, oare ce a fost comunismul altceva decât o boală devastatoare de care, pare-se, nu ne-am vindecat încă destul de bine?
Amintirile mele despre perioada comunistă sunt destul de sărace. Născut în 1982, copilul care eram nu ştia, cu siguranţă, nimic despre comunism, teroare şi crime, dar simţea foarte bine lipsurile, frigul din casă şi teama de a nu spune ceva ce nu trebuia.
Am ştiut din primii ani ai vieţii că există două adevăruri: adevărul NOSTRU (cel al discuţiilor din casă, al „Europei libere”, al bancurilor la adresa „conducătorilor iubiţi”) şi adevărul LOR (adevărul oficial, care trebuia afişat cu grijă în locurile publice, pe stradă şi la grădiniţă). Mi s-a spus şi mie la grădiniţă, ca şi atâtor altor nefericiţi incapabili să se apere de minciună, că „tovarăşii sunt părinţii tuturor copiilor”. Nu ştiu dacă o astfel de inepţie mă revolta atunci, dar ştiu sigur că mă dezorienta. La fel cum verişoara mea a fost derutată când a auzit la şcoală că numai membrii de partid sunt buni părinţi. Ţin minte foarte bine cum mama mea, de profesie psiholog, era obligată să stea patru ore la un rând pentru a cumpăra… cinci ouă. Sau cum s-a îmbolnăvit bunica stând la rând la lapte, câteva ore, într-o seară geroasă de iarnă. Sau cum se oprea curentul (asta nu mă nemulţumea prea mult, plăcându-mi teatrul de umbre; omul îşi găseşte întotdeauna consolări, chiar dacă jalnice). Adevărul este că întreaga societate de atunci, din România, era o lume de umbre. O lume duplicitară, în care domneau teroarea şi minciuna, şi în care oamenii nu mai erau oameni, iar viaţa nu mai era viaţă. Aş vrea să pot descrie mai bine starea de amoralitate adusă de duplicitate. Pentru că mulţi români au eşuat în a mai detecta minciuna şi în a mai păstra în ei adevărul nespus. Aceştia au căzut în capcană, şi nu şi-au pierdut numai libertatea fizică, ci şi pe cea spirituală. Aceasta este, de fapt, singura victorie a comunismului. învins acum iremediabil, el continuă să ne rânjească prin mentalităţile şi cuvintele rămase stăpâne peste cei învinşi. Acei învinşi care, precum sclavii eliberaţi care se întorc la stăpân, nu au ce face cu libertatea, pentru că nu mai au nevoie de ea după ce au fost atât de bine programaţi să asculte de porunci. Lipsa poruncilor îi handicapează şi îi înfurie. Un eşec pe toate planurile, comunismul a reuşit să lase în urma sa aceste roade hidoase ale terorii perfecte pe care s-a bazat: mentalităţile care nu or decât odată cu oamenii. Nimic mai trist!
După 1989, am putut afla, mai ales din istorisirile bunicilor mei, despre suferinţele pe care unii dintre membrii familiei le-au Indurat în timpul terorii comuniste. Nu 1mi place să mă „laud” cu necazurile rudelor mele, dar trebuie să prezint faptele aşa cum au fost şi să împiedic uitarea.
Unui unchi de la Ploieşti i-a fost confiscată averea moştenită şi mărită prin muncă, din trei case nelăsându-i-se nici una şi impunându-i-se domiciliu forţat. Alte rude au fost torturate pentru a dezvălui ascunzişurile unor averi mai mult imaginare. Un unchi din Bucureşti a făcut ani grei de temniţă politică, trecând şi pe la „Canal”. Nu a fost ucis dintr-o dată ci treptat, zi de zi. Eliberat, nu a mai trăit decât câteva luni. Altora li s-a confiscat munca de o viaţă: serele Codlea.
Bunicul meu, Mircea Stănescu, ofiţer de carieră, ajuns până la funcţia de comandant de regiment, dat afară din armată de către comunişti, a avut ocazia să cunoască oamenii şi faptele reprobabile ale acestora. Pentru a ne edifica asupra caracterului multora dintre ei am să aduc drept exemplu o istorisire de-a bunicului meu. După 1947, un locţiitor politic 1-a făcut într-o şedinţă, în urma unei discuţii aprinse, în limbajul caracteristic bolşevicilor, „coadă de topor a imperialiştilor”. Bunicul meu se aştepta la consecinţe grave, dar a aflat peste câteva zile că respectivul locţiitor politic fusese arestat, acuzat că fusese legionar. Răul este greu de înfrânt pentru că se metamorfozează: extremiştii, de stânga sau de dreapta, au luptat împreună împotriva vieţii. Tot un astfel de politruc se străduia, prin 1948-1949, să-i convingă pe ofiţerii şi pe soldaţii români de superioritatea armelor sovietice, cumpărate numai din servilism faţă de U.R.S.S., armata română având arme mult mai bune decât cele vândute de ruşi, care erau nişte adevărate piese de muzeu, vechi de prin 1918.
Mă întorc puţin în timp, în perioada de ascensiune a comuniştilor, care dădea semne despre ceea ce avea să urmeze.
Pe 7 noiembrie 1945 fusese sărbătorită, cu surle şi trâmbiţe, revoluţia bolşevică. Iar pe 8 noiembrie, când de Sf. Mihail şi Gavril era ziua Regelui, nu fusese organizată nici o festivitate oficială. Totuşi, tinerii ţărănişti şi liberali s-au adunat într-un număr impresionant In fata Palatului Regal pentru a-1 felicita pe Rege. Pentru a împrăştia demonstranţii, comuniştii au trimis camioane cu muncitori înarmaţi cu bâte. şi bunicul meu, aflat acolo cu un prieten liberal, a asistat la bătaia care s-a încins In Piaţa Palatului şi care, deşi demonstranţii i-au înfrânt pe bătăuşi, s-a soldat cu mulţi răniţi şi cu multe arestări printre demonstranţi. După bătălie, bunicul meu şi prietenul lui au mers pe la spitale, în căutarea cunoscuţilor şi au văzut mulţi răniţi.
În noiembrie 1946, Mircea Stănescu a fost trimis la Solca, o comună urbană din judeţul Suceava, pentru a păzi centrul de votare aflat într-o şcoală. Încă de la început, bunicului meu i s-au părut lucrurile cam suspecte. Mai întâi, soldaţii din subordinea lui, cu care ar fi trebuit să păzească centrul de votare, au fost înlocuiţi, fără ştirea lui, cu alţii străini pe care nu îi văzuse niciodată. într-o seară a fost dezvăluit adevărul şi iată cum: în clădirea şcolii din Solca s-a auzit un foc de armă şi bunicul meu a mers acolo să vadă ce s-a întâmplat. Unul dintre soldaţi apăsase din greşeală pe trăgaci. Până la urmă, aşa-zişii soldaţi au mărturisit că erau U.T.C.-işti îmbrăcaţi în militari. in ajunul alegerilor, bunicul meu a fost chemat de comisarul de politie, care primise dispoziţie telefonică să-i aresteze pe reprezentanţii din Solca ai P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. Stănescu 1-a sfătuit pe comisar să nu acţioneze până ce nu va avea ordin scris. Totuşi, reprezentanţii au fost arestaţi. în ziua alegerilor, după sigilarea urnelor, ţărănistul, liberalul şi social-democratul au fost eliberaţi şi stăteau pe la uşa şcolii, nefiind lăsaţi să intre. Mircea Stănescu i-a dus în camera urnelor, spre disperarea comuniştilor, care aranjaseră, în lipsa lui, cu soldaţii improvizaţi să nu le fie permisă intrarea ca observatori decât celor care aveau un semn pe legitimaţie şi care erau oamenii comuniştilor. Seara a început numărarea voturilor, la lumina unor lămpi cu petrol fixate pe pereţi. Stănescu asista la numărare: biletele erau desfăcute şi arătate la lumina unei lămpi. Un membru al comisiei electorale rostea cu glas tare semnul de pe fiecare bilet. Desfăcând biletele, spunea: „ochiul, ochiul, ochiul…” Văzând că marea majoritate a voturilor aparţinea P.N.Ţ.-ului, comisia a întrerupt numărarea şi s-a retras pentru consultări. La întoarcere modalitatea de numărare a voturilor s-a schimbat. Cel care înainte desfăcea biletele, acum le flutura în semiîntunericul sălii şi zicea: soarele, soarele, soarele…” Bineînţeles, comuniştii au câştigat alegerile la Solca. De la un coleg ofiţer, bunicul meu a aflat că într-o altă comună din judeţul Suceava ţăranii au luat în stăpânire centrul de votare şi nu au permis nici un fel de fraude, astfel că P.N.Ţ. a câştigat zdrobitor, cu peste 80%. Numai că la afişarea rezultatelor pe judeţ, la comuna respectivă a apărut câştigătoare cu peste 80% alianţa politică dominată de comunişti — F.N.D.
După abdicarea Regelui Mihai I, ofiţerii şi soldaţii erau scoşi în locurile publice din Bucureşti, pentru a participa la „veselia generală”. Bunicul meu era, într-o seară, în faţa Cercului Militar şi la îndemnul unui comunist de a intra în horă, a răspuns: „Nu ştiu să joc hora!”
Pentru ei, pentru cei care nu au ştiut şi nu au vrut să „joace hora”, avem datoria să nu uităm, pentru ca nimeni să nu ne mai oblige vreodată să jucăm hora terorii şi a minciunii.
Din Exerciţii de memorie, editor Romulus Rusan, postfaţă Ana Blandiana, Colecţia Bibilioteca Sighet, seria Adolescent, Fundaţia Academia Civică, 1999