“Ce ştiu eu despre anii comunismului?” a fost întrebarea la care Fundaţia Academia Civică le-a cerut, în 1999, adolescenţilor să răspundă pentru a fi admişi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 1999. Apelului publicat în presa bucureşteană şi reluat în ziarul “Flux” din Chişinău i-au răspuns mai bine de o sută cincizeci de elevi între 11 şi 18 ani din România, Republica Moldova şi Ucraina (Bucovina de Nord). O parte dintre răspunsurile revelatoare le-am publicat în volumul Exerciţii de memorie.
“Dincolo de dramele şi traumatismele pe care le realatează, această carte este, poate, cea mai optimistă şi strălucitoare pe care am citit-o în ultimii ani. Şi asta nu numai datorită ingenuităţii, farmecului şi autenticităţii aproape miraculoase a autorilor, ci şi datorită reacţiei lor normale în faţa trecutului, pe care refuză să-l accepte altfel decât ca pe o malformaţie a istoriei.” Ana Blandiana, în postfaţa volumului Exerciţii de memorie
Pentru că mai sunt doar două săptămână până la debutul celei de-a XIII-a ediţiii a Şcolii de Vară de la Sighet, publicăm în această săptămână câteva dintre aceste eseuri scrise în urmă cu 11 ani de adolescenţii care au participat la cea de-a doua ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet.
Sergiu Dan Radu
15 ani
Ocna Mureş
POVESTIRILE BUNICII MELE
Desigur, eu nu ştiu despre anii comunismului decât din povestirile bunicii mele.
Cred că ceea ce m-a impresionat mai mult este o întâmplare din primii ani ai comunismului, când bunica mea era mică.
Era vară, cald, foarte plăcut, cam prin luna august, pe sfârşite, anul 1949.
Era după-amiază, în jurul orei 17,00, când în curte intră doi miliţieni în frunte cu un individ slab, înalt; îmbrăcat cu un loden gri şi cu o şapcă pe cap.
Intră în curte, casa era mare, cu etaj, şi mai locuiau acolo încă trei chiriaşi. Începe să strige în gura mare: „Unde eşti chiaburoaico şi exploatatoareo!”. Bunica, speriată, s-a lipit de perete, neînţelegând ce vrea să spună acel om. Cîţiva chiriaşi au apărut la ferestre sau la uşi şi într-un târziu apare mama ei care întreabă mirată ce s-a întâmplat. Se crease o buimăceală generală. Bunica mea rămăsese lipită de zid ca şi cum zidul acela ar fi fost un reazăm sigur.
– Ascultă exploatatoareo, ai supt destul sângele poporului, este timpul să pleci!
– Unde să plec? Soţul meu nu este acasă, este plecat din localitate!
Omul cu suita a părăsit curtea furios, ameninţând şi gesticulând cu pumnul.
Între timp s-a înserat. Toţi s-au adunat în jurul mamei sale încurajând-o, neştiind ce să facă.
Bunica nu înţelegea mare lucru şi privea uimită consternarea şi neputinţa celor din jur. Mai îşi aminteşte că nici acum nu ştie să explice premoniţia, telepatia sau cum i-o fi zicând, ce l-au făcut pe tatăl ei, care fiind plecat la Mihai Viteazul, lângă Turda, unde avea pământ, abia sosit acolo, cu trenul următor să se şi întoarcă acasă la Abrud. Presimţea că ceva s-a întâmplat. Aş vrea să completez că tot înspre toamnă, în anul 1947 a fost arestat în gară în timp ce se întorcea de la Mihai Viteazul şi plimbat prin închisorile de la Piteşti şi Văcăreşti. În 1948, după multe alergături ale mamei la Bucureşti, este eliberat, fără să i se spună motivul pentru care a fost arestat, dar asta este o altă poveste.
După cum vă spuneam, în jurulk orei 22,00 soseşte tatăl bunicii mele. Peste tot domnea o linişte de mormânt. Nu apucă să-şi tragă răsuflarea că la ora 23,00 intră în curte acelaşi personaj sinistru care se numea Gacev şi începe de data asta, explodând de furie, să ţipe cât îl ţineau puterile, că ordinul lui a fost să părăsim casa imediat. Aveau zece minute la dispoziţie să dispară din casă. Toată lumea era uluită şi parcă nici nu mai aveau curajul să respire.
În grabă, ajutaţi discret de ceilalţi, au luat câteva hăinuţe şi au părăsit casa. Spre norocul lor nu au rămas pur şi simplu în stradă. Tatăl bunicii era tăbăcar, avea atelier de tăbăcărie, dar şi acela era închis, şi-a încetat activitatea tot în toamna anului 1946, şi s-au dus să locuiască acolo.
Bineînţeles că de atunci a început pentru toţi trei calvarul percheziţiilor la orice oră din zi şi noapte, care s-au finalizat cu domiciliu forţat.
După cum o aud povestind, cred că bunica a rămas pentru toată viaţa cu nişte răni sângerânde, care nu cred că i se vor mai vindeca.
Cu toate acestea, când îi spun că urăsc pe comunişti pentru ceea ce au făcut, mă îndeamnă să nu urăsc, dar să nu uit pentru că morţii dacă îi uităm se vor răsuci în mormânt.
Când îmi istoriseşte ceva din viaţa ei îmi spune să nu urăsc, pentru că „Ura aduce ură” şi e păcat pentru noi şi ţara noastră, dar „Să nu-i lăsăm să mai repete ceea ce au făcut”.
Din Exerciţii de memorie, editor Romulus Rusan, postfaţă Ana Blandiana, Fundaţia Academia Civică, 1999
