Filip-Lucian Iorga
18 ani
Bucureşti
VIITORUL LUMII ŞI ROMÂNIA VIITORULUI
Tema în discuţie mă incită şi îmi dă insomnii, dar nu mă simt nici pe departe pregătit a face dizertaţii anticipative la adresa viitorului României, sau la adresa viitorului în general.
Dacă anul trecut făceam exerciţii de memorie, întrebarea adresată anul acesta mă invită la exerciţii de imaginaţie. Or, felul acesta de exerciţii implică un dram consistent de joacă. Joaca de-a creaţia. Secolul pe care tocmai l-am încheiat ne-a demonstrat pe deplin (spre nenorocirea celor care au servit drept cobai) unde poate duce această joacă cu focul. Când imaginaţia depăşeşte graniţele (de altfel, atât de greu de delimitat) ale sănătăţii mintale iau naştere, de cele mai multe ori, utopii care, dacă se şi materializează, se pot transforma în terifiante coşmaruri. Comunismul şi nazismul sunt cele mai bune exemple. Abordarea unui atare subiect presupune conştientizarea şi asumarea unei adânci responsabilităţi. Experienţa acumulată până acum, lucrurile trăite sau aflate din diverse surse, nu sunt suficiente pentru a mă ajuta în alcătuirea unei viziuni cât de cât satisfăcătoare asupra unui subiect atât de complicat (şi de ce nu?) chiar periculos. Aşa că, doar întâmplarea, sau dispoziţia de moment, va hotărî dacă aceste rânduri vor ajunge vreodată să fie citite de cineva, sau vor poposi candide şi inofensive în vreun coş de gunoi. Comoditatea şi orbul instinct de apărare mă îndeamnă să renunţ la această complicată donchişotadă.
De ce să-mi bat capul cu ce va să vină, când mă pot foarte uşor izola într-o lume personală, fără să încerc a mai schimba sau determina ceva în exteriorul ei? Catedralele sonore ale lui Bach, versurile lui Eminescu şi atâtea alte lucruri cu adevărat valoroase vin întotdeauna să-mi vindece ciuntiturile pe care cuţitele nimicniciei le provoacă sufletului (mi-aş dori o mai largă receptare a jubileului Bach şi omagierea lui Eminescu mai mult cu inteligenţă şi dragoste, decât cu trâmbiţe şi vorbe goale; e drept că e mult mai greu să simţi decât să te prefaci că simţi).
Izolarea în bine şi frumos este o activitate onorabilă, dar nu trebuie dusă până la claustrarea definitivă. Abstragerea este de înţeles şi chiar necesară pentru genii şi pentru sfinţi; pentru oamenii comuni însă, ea este, de cele mai multe ori, echivalentă cu laşitatea. (…)
Fiind un neofit în domeniu, nu pot imagina strategii concrete, dar mă pot gândi cam ce aş vrea să avem: o economie capitalistă, cu ramuri fiabile, proprietate privată, concurenţă reală, fără „muncă la negru”. Rolul statului îl văd cât mai redus, participând doar la crearea unui cadru legislativ care să stimulezedezvoltarea economiei, la asigurarea unei protecţii sociale rezonabile, precum şi la susţinerea sistemelor de sănătate şi învăţământ.
Aştept în viitor consolidarea, stabilizarea şi reîmpământenirea sistemului democratic, care nu vine complet operabil decât după o practică îndelungată. În disputa politică, celălalt nu mai trebuie privit ca duşman, ci ca un adversar iar limbajul folosit trebuie să devină unul urban.
Necesară este o îmbunătăţire a separării puterilor în stat care, în prezent, nu este întotdeauna respectată: executivul şi-a făcut un obicei din a trece peste puterea legislativă, iar ingerinţele politicului în justiţie sunt vizibile. Mi-aş dori un sistem juridic mai puţin coruptibil, care să fie intransigent în a-şi îndeplini menirea („Fiat iustitia, pereat mundus”) şi în faţa căruia toţi cetăţenii să fie egali, indiferent de funcţie sau avere. Pentru că – nu-i aşa? – numai în faţa lui Dumnezeu şi în faţa legii oamenii pot fi într-adevăr egali. Ideea de dreptate trebuie să-şi recapete valoarea. Mi-ar plăcea o Românie în care să se reîntoarcă încrederea oamenilor în actul de justiţie, în instituţiile statului şi, nu în ultimul rând, încrederea reciprocă de la individ la individ, atât de zdruncinată de regimul totalitar. Această încredere nu vine însă de la sine, ci în urma unor probe care să dovedească fiabilitatea sistemului. O astfel de dovadă ar fi instaurarea competenţei drept criteriu de bază în obţinerea de posturi şi descotorosirea de vechea meteahnă a concursurilor la care participau trei competitori şi câştiga … al patrulea.
Supărătoare este şi lipsa organizării, care minează chiar acţiuni bine intenţionate. Chiar dacă această stare pare o fatalitate, se poate lupta şi împotriva dezorganizării, cu armele preciziei şi ale atenţiei.
Administraţia locală trebuie descentralizată, comunităţile putând astfel să-şi gestioneze mai bine problemele specifice. Locuitor al Bucureştiului, resimt necesitatea unei acţiuni edilitare mai viguroase. Fiind un iubitor al animalelor, nu-mi doresc să văd câinii făcuţi mănuşi. Totuşi, o metodă de izolare a lor trebuie urgent găsită. Ştiu că în marile capitale occidentale patrupedele nu zburdă ca în codru. Nu există scuze acceptabile nici pentru complacerea în mizerie perpetuă, atât a edililor, cât şi a majorităţii locuitorilor, al căror spirit civic este aproape nul. Indolenţa noastră o determină pe cea a autorităţilor. Când vom reînvăţa să ne facem curat în faţa casei şi să nu mai aruncăm gunoaiele în mijlocul drumului, vom putea fi mai exigenţi cu aleşii noştri locali.
Sper într-o întărire a societăţii civile şi într-o creştere a importanţei cuvântului acesteia. Spiritul civic, renunţarea la neparticipare, conştientizarea forţei opiniei fiecăruia, monitorizarea permanentă a acţiunilor puterii, precum şi apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti sunt tot atâtea leacuri împotriva unei eventuale „îmbolnăviri” a sistemului democratic.
Din păcate, cultura a rămas o cenuşăreasă (Atât pentru buget, cât şi pentru sponsori). Gustul publicului, despre care greşit se crede că nu trebuie educat, creează anomalii, precum „bingomania” (care indică, desigur, şi o economie anormală, în care singura speranţă a multora este câştigul la jocurile de noroc). Cred totuşi că, treptat, tot mai multă lume va înţelege beneficiile pe care valorile culturale le aduc societăţii. Acest lucru se va întâmpla şi ca urmare a transformării învăţământului, dintr-unul informativ într-unul formativ, care vizează formarea de caractere, de care, vorba Regelui Carol I, ducem mare lipsă. Îmi amintesc cu oroare orele de tehnologie în cadrul cărora am fost nevoit să… croşetez. În locul acestor ore de pierdere a timpului s-ar putea insera cursuri de cultură generală: istoria artei, a muzicii, a religiilor, bune maniere etc., precum şi învăţarea de lucruri necesare la ora actuală (prim-ajutor, reguli de circulaţie, reparaţii casnice). (…)
Se ştie că mentalităţile sunt cel mai greu de modificat. Ştiu că va dura până să ni se vindece numeroasele răni sufleteşti, exemplul cel mai bun fiind cel al zicalei „să moară şi capra vecinului!”, expresie populară a neputinţei invidioase şi revanşarde. Un alt complex adânc înrădăcinat este cel mioritic. Mie însă îmi place să cred că baciul moldovean, deşi pregătit în faţa morţii, a primit lupta şi i-a înfrânt pe agresori (oricum, şi simpla acceptare a luptei înseamnă depăşirea resemnării). Am convingerea că şi noi vom putea să ne înfrângem propriile neputinţe, spre a reuşi. Pentru că reuşita stă undeva ascunsă în interiorul nostru.
Acum mă abandonez ascultării „Ciacconei” lui Bach, la care nu am să renunţ nici într-o Românie viitoare, indiferent cum va arăta ea.
Din volumul Exerciţii de speranţă (România în care aş vrea să trăiesc), eseuri ale elevilor participanţi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000, postfaţă Ana Blandiana; editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001