“Cum aş vrea să fie România în care trăiesc?” a fost întrebarea la care Fundaţia Academia Civică le-a cerut, în 2000, adolescenţilor să răspundă pentru a fi admişi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000. Apelului publicat în presa bucureşteană şi reluat în ziarul “Flux” din Chişinău i-au răspuns câteva zeci de elevi între 11 şi 18 ani din România şi Republica Moldova. O parte dintre răspunsurile revelatoare le-am publicat în volumul Exerciţii de speranţă.
“Cuprinzând meditaţiile a 81 de adolescenţi pe teme România în care aş vrea să trăiesc, această carte este o dramatică şi severă analiză a prezentului, dar în egală măsură o vibrantă, aproape lirică, dovadă de dragoste pentru ceea ce ar putea să fie România visată de copiii ei” nota Ana Blandiana, în postfaţa volumului Exerciţii de speranţă.
Pentru că am lansat de curând concursul pentru admitearea la cea de-a XIV-a ediţiii a Şcolii de Vară de la Sighet din iulie 2011, concurs care are ca temă tot un exerciţiu de imaginaţie – Vă propunem o probă de imaginaţie. Gândiţi-vă cum vă va fi viaţa peste 10 ani şi descrieţi la timpul trecut, în 3-5 pagini de jurnal intim, „ce aţi făcut” în ziua de 25 martie 2021. Dat fiind specificul şcolii pentru care candidaţi, încercaţi să încadraţi problemele dvs. personale în contextul social-politic al acelei zile de peste un deceniu – publicăm şi în această săptămână câteva dintre aceste eseuri scrise în urmă cu 11 ani de adolescenţii care au participat la cea de-a treia ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet.
Ioana Calen
17 ani
Ploieşti
N-AŢI OBOSIT? NU V-AŢI SĂTURAT?
Cea mai simplă abordare a temei „România în care aş vrea să trăiesc” s-ar dovedi descrierea unei ţări cvasiperfecte, dar am înţeles treptat necesitatea de a-mi accepta ţara aşa cum este, de a-i înţelege problemele, de a visa mai puţin şi de a pune mai mult suflet în încercarea de a face ceva. De mică am învăţat că atunci când vrei să îmbunătăţeşti o casă faci mai înâi curat, aeriseşti, scapi de toată mizeria şi praful acumulate în timp, dezinfectezi şi apoi de-abia instalezi mobiliere, covoare, draperii noi… Pentru a renaşte din propria cenuşă, este nevoie de focul purificator.
România este acum prea obosită şi măcinată pentru a-şi mai răsfăţa locuitorii. Are nevoie de o pauză în care să-şi tragă sufletul şi să-şi lingă rănile căpătate pe frontul istoriei. Victimă a poziţiei sale strategice, s-a târât sub lanţul mai multor imperii, începând cu cel Roman, până la cel Sovietic, dovedind că, îngenunchind, eşti uneori mai mare. O altă sechelă gravă a României este omniprezenţa rămăşiţelor comuniste. Deşi au trecut zece ani de la înlăturarea regimului sovietic, ruptura nu s-a produs în totalitate de mult timp, pentru a deveni un stat sănătos. De aceea îmi doresc o Românie ruptă de trecut şi reconstituită în spiritul vremii (integralist, relativist, comunicativ, relaţional, umanist, universalist). Şi, în virtutea acestor aspiraţii, integrarea României în instituţiile europene şi euroatlantice devine din ce în ce mai apăsătoare. Şansele acceptării ei depind de modul în care strategia aderării va fi pusă în practică la nivel politic, social, economic, democratic, civic şi cultural.
Pentru a se încadra în valorile occidentale, România are nevoie de sprijinul poporului său care se află momentan într-o perioadă de zgârcenie în răbdare, înţelegere, speranţă, demnitate şi patriotism. Ipso facto, m-am găsit în situaţia de a-mi dori o Românie care să mă ajute să o ajut. Să mă lase să-i descopăr meteahna şi să-mi ofere posibilitatea de a pune un umăr. Parafrazându-l pe Emil Cioran, pot spune că poporul face o ţară, iar ea, la rândul ei, îl desface pe popor. Şi nu prin resurse materiale, genii şi sfinţi vom vindeca România, ci prin punerea în practică a câtorva reguli elementare irecuzabile, inoculate în măduva poporului şi învierea simţului civic izvorât din legile naturii, fără a supralicita şi manipula ideea de „drept civic”, ignorând-o pe cea de „obligaţie civică”. dar, pe lângă faptul că avem o legislaţie indulgentă şi incompletă, aceasta nu este respectată în primul rând de cei care o fac. Ei induc starea de haos general pentru a putea domina masele de oameni, ignorând faptul că „există nevoia de lege şi de o anumită armonie între elementele lumii… chiar în societatea tâlharilor” (Marsilio Ficino).
O altă problemă care nu ar exista în România în care mi-ar plăcea să trăiesc este ruperea din cultură pentru cârpirea altor domenii, precum agricultura şi industria. Oamenii de cultură sunt marginalizaţi într-un fel mârşav şi ipoctir de conducerea ţării, bugetul pentru cultură fiind într-o perpetuă micşorare. Am uneori senzaţia că oamenii dispreţuiesc cultura, o privesc ca pe un moft, un capriciu inutil al poporului român. Nici măcar opresorii regimului comunist, care hărţuiau, manipulau, înjoseau, băgau în închisori, torturau şi chiar omorau oamenii de cultură, nu îi desconsiderau, ba, din contră, îi priveau cu un soi de teamă şi respect bine camuflate. Capacitate culturală există, oameni de cultură există, pasiune există, talent există, dar toate acestea au nevoie să fie promovate, puse în funcţiune. Mozaicul spiritual român uneşte armonios elementele caracteristice etniilor care au influenţat-o negativ sau pozitiv, alcătuind o perspectivă culturală profundă şi originală, bazată pe diversitate.
Şi, cum nu putem hrăni o naţie cu cultură, avem nevoie de o economie prosperă, bazată pe relaţii eterogene, pe respectarea dreptului de proprietate şi aplicarea mecanismelor economiei de piaţă. Însă, într-un raport numit: „România: starea de fapt”, se menţionează că este nevoie de aproape doi români pentru a produce cât un polonez, mai mult de doi români pentru a produce cât un ungur şi de şapte pentru a produce cât un francez. Cauza? Lipsa mecanizării, automatizării, electrizării, chimizării, computerizării.
O altă slăbiciune a României, este corupţia politică, o termită ce roade adânc în trupul ţării şi mai ales al poporului, care în ultima vreme se complace în rolul de miel sacrificat „pentru prosperitate”. În România în care aş vrea să trăiesc s-ar spune: „Azi, acum, aici, în România, se face ceva, se mişcă un resort în mecanismul aparatului de stat, poporul a ieşit din starea de obnubilaţie şi decrepitudine iar oamenii muncesc cot la cot pentru înaintarea ţării. Emil Cioran spunea că „românul n-are de răzbunat decât somnolenţa lui seculară”. Şi este dureros, jignitor chiar, dar atât de adevărat! Falimentul clasei politice, mizeria economică, nu ar avea ce căuta într-o ţară întemeiată pe baza dorinţelor mele.
Ar fi uşor să descriu o ţară ideală, s-o arăt cu degetul undeva, în perspectiva amalgamului de forme şi culori al imaginaţiei mele, strigând cu entuziasm: „Uite, aia e România în care aş vrea să trăiesc!” Dar n-ar fi suficient şi nici corect. Pentru că România în care trăiesc este România cea de toate zilele, pusă pe picioare de oamenii ei, încurajată şi încurajatoare. E simplu să găseşti slăbiciuni şi defecte. Soluţii şi laude mai au doar câţiva. În privinţa asta avem analişti politici şi jurnalişti extrem de competenţi. Practica, însă, ne lipseşte cu desăvârşire. Prea suntem ocupaţi să ne autocriticăm, autodesfiinţăm, să ne autocompătimim şi să ne lamentăm, pentru a mai avea timp să facem ceva concret. Am putea începe, de exemplu, respectându-ne unii pe alţii. Apoi, ca un colectiv unit ce suntem, am putea ieşi un sfert de oră în faţa blocului, să adunăm gunoaiele. Nu-i chiar aşa de greu. Trebuie să vrei. Nicolae Iorga scria: „Dacă poţi merge, de ce să te târăşti?”
Chiar aşa ! Ne târâm de zece ani. N-aţi obosit? Nu v-aţi săturat? Noi, acum, aici, în România, putem crea o ţară în care orice om să vrea să trăiască. Trebuie doar să ne implicăm puţin. Adică să vrem.
Din volumul Exerciţii de speranţă (România în care aş vrea să trăiesc), eseuri ale elevilor participanţi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000, postfaţă Ana Blandiana; editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001
