Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Exerciţii de speranţă: Marius Wamsiedel

Exerciţii de speranţă: Marius Wamsiedel

Marius Wamsiedel
18 ani
Buzău

O ARMĂTURĂ VOLITIVĂ DESTUL DE ŞUBREDĂ

Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Românie integrată organic Europei, comunitare care se prefigurează. Şi nu doar geografic, economic ori politic, ci mai ales spiritual, pentru că Europa de mâine va însemna, înainte de toate, unitate de stil. Pericolul ca specificul naţional să fie distrus, idee atât de obsesiv invocată în anumite cercuri politice, mi se pare izvorâtă din raţiuni exclusiv demagogice. Pentru că orice totalitate presupune de la sine diferenţiere, cred că nu se va putea întâmpla ca România să îşi piardă profilul spiritual în noua Europă.
Ceea ce mă înspăimântă acum este tendinţa de izolare a ţării de familia continentală căreia îi aparţine de facto. Aş identifica două motive de necompatibilitate a românilor cu modelul european: criza noastră de identitate contravine pragmatismului occidental, iar pasivitatea noastră se opune dinamismului european. România pe care încerc să mi-o imaginez ar fi destinată utopiei dacă aceste două obstacole nu ar fi îndepărtate. Desigur, problema nu este reductibilă la numai doi factori, dar cred că ei stau la baza întregului mecanism de decizie colectiv, iar eliminarea lor ar implica depăşirea multor altor agenţi conservativi.
Criza de identitate este o afecţiune care a cuprins aproape toate segmentele sociale. Se poate vorbi chiar despre un faliment existenţial. Am observat lipsa oricărei finalităţi mai largi în cele mai multe din acţiunile românilor. Nu există un spirit de gândire şi planificare pe termen lung. Lipsesc, de asemenea, obiective clare, la care să subscrie majoritatea românilor. Iar cu jumătăţile de ideal este greu să susţii o confruntare, mai ales când miza este depăşirea condiţiei balcanice. În România de mâine sper să nu mai trăim din simpla raţiune de a fi. Dar pentru aceasta este necesară apariţia unei forţe coerente şi bine intenţionate care să omogenizeze ambiţiile atât de dispersate, să le catalizeze şi să le îndrepte spre traiectoria europeană.
Raţiunile crizei de identitate pe care o traversează societatea românească de astăzi sunt greu de explicat. Dar nu încape îndoială că la această stare de fapt concură deopotrivă textura noastră etnică, moştenirea maladivă a comunismului şi situaţia economică din ultimii ani.
România pe care o aştept ar trebui să îşi găsească o misiune politică şi culturală bine definită, pe care să o urmeze hotărât, pentru a marca prezenţa spiritului românesc în universalitate.
Pasivitatea este o acţiune la fel de gravă a societăţii în care trăim. O văd ca pe o trăsătură a neamului nostru şi nu ca pe un produs al perioadei de comunism sau de tranziţie. Hermann Keyserling nota într-o analiză din 1929 că „românilor le lipseşte cu totul acel temperament pe care rusul îl numeşte duh”. El încearcă şi o explicaţie pentru proverbiala noastră lipsă de simţ practic: „enorma bogăţie a ţării acţionează asupra formării voinţei şi temperamentului”. Să fie oare aceasta sursa reală a pasivităţii noastre? Nu ar fi exclus ca potenţialul economic al ţării să conducă la o sigurnaţă a existenţei şi, implicit, la direcţionarea către latura artistică a vieţii, pentru că acelaşi sociolog ne descrie ca având o excesivă înclinaţie spre poezie şi epigramă.
Mi-ar plăcea ca în România în care voi trăi să se conserve acest gust artistic, dar să nu se  excludă spiritul practic.
Mă gândesc la un pasaj din romanul „Jar” de Liviu Rebreanu. O discuţie între un cetăţean obişnuit, prototipul românului mediu, şi un ziarist, în care cel dintâi încearcă o comparaţie între Pantelimon Răcaru, gazetar la „Fulgerul”, şi Tudor Arghezi: „Răcaru scrie, domnule, şi înjură de ţi-e mai mare dragul. Nu i-e frică nici de rege… Încearcă şi Arghezi al dumitale să îl imite – degeaba, nu poate scrie ca Răcaru, n-are savoarea lui”. Verdictul este clar: „Eu, dacă aş avea putere, l-aş face prim-ministru”.
Fragmentul îmi aduce aminte un sondaj de opinie de anul trecut, în urma căruia favorit al electoratului pentru postul de premier era un cunoscut Răcaru al presei de astăzi.
Cele două întâmplări, una fictivă, alta perfect reală, mă fac să mă întreb ce este de acuzat mai întâi: pasivitatea sau naivitatea noastră?
Suntem un popor cu armătură volitivă destul de şubredă şi de aici probabil tendinţa de a urmări viaţa cetăţii din perspectivă apolinică.
În România în care mi-ar plăcea să trăiesc, situaţii precum cele descrise mai înainte ar trebui să îşi aleagă protagoniştii dintr-un sector foarte îngust al populaţiei. Restul mi-ar plăcea să-i ignore pe cei care „înjură de ţi-i mai mare dragul” şi să îi aprecieze pe cei care propun soluţii coerente diferitelor probleme pe care le sesizează.
Naivitatea nu este un defect grav, ci ar putea primi chiar o conotaţie pozitivă, fiind un semn al oamenilor cinstiţi. Pentru că atâta vreme cât dai dovadă de onestitate, te aştepţi să ţi se răspundă cu aceeaşi monedă. Naivitatea poate dezvolta însă consecinţele imprevizibile când încetează a mai fi un act spontan şi individual. Efectele sale cel mai nocive apar în economie şi politică. De aceea consider că naivitatea trebuie prioritar îndepărtată.
România în care mi-aş dori să trăiesc ar mai trebui să fie un spaţiu al toleranţei etnice şi spirituale, mediu care ar permite dezvoltarea armonioasă a societăţii.
Aceasta este România în care mi-aş dori să trăiesc şi sper că nu este o simplă utopie, ci o viitoare stare de fapt.

Din volumul Exerciţii de speranţă (România în care aş vrea să trăiesc), eseuri ale elevilor participanţi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000, postfaţă Ana Blandiana; editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001