Oana Mara Şerban
16 ani, Câmpina
MAI MULT CA PREZENTUL
Primul aspect care m-a atras la această temă este condiţionalul-optativ „aş vrea”, care presupune deja un exerciţiu de imaginaţie şi de voinţă potenţială şi care implică un „dacă” sau chiar un „dacă şi numai dacă”. O astfel de condiţie necesară şi suficientă se poate enunţa în mod lapidar astfel: „Aş vrea să trăiesc în şi pentru România dacă şi numai dacă aceasta mi-ar dovedi că trăieşte prin şi pentru mine”.
Din păcate, realitatea este cu totul alta. Consider firesc şi mai pilduitor pentru abordarea subiectului să încep cu România în care trăiesc. Ana Blandiana scria într-o poezie, referitor la resemnarea inexplicabilă manifestată faţă de flagelul comunist, că suntem un popor vegetal. În prezent, părem mai degrabă, pe ansamblu, un popor mineral amorf, ţinând cont de faptul că plantele posedă totuşi energia sevei şi temelia rădăcinii. Într-o vitrină strălucitoare, ispititoare nu atât prin exponate, cât mai ales prin decor, se vor găsi întotdeauna antichităţi stinghere, neglijate, adesea catalogate drept „ciurucuri”, care visează în întuneric la o glorie apusă. Situaţia politică, socială, economică şi de orice altă natură a României este oarecum similară: letargia şi bezna inerente celor 45 de ani de „epocă de aur” (comuniştii au crezut că au descoperit piatra filozofală pentru o întreagă epocă) nu dispar pur şi simplu, ci creează un sindrom cronic, impunând nu remedii empirice, ci o operaţie pe conştiinţa deschisă. Inerţia cu care fluviul istoriei ne târăşte în aval, departe, tot mai departe de cerbicia versanţilor statornici curgător, către neputinţa vinovată a meandrelor platitudinii trebuie combătută neapărat, căci ea, această blestemată inerţie, depăşeşte în nocivitate orice cot, picior sau pumn din care am da, ca să ieşim în sfârşit la suprafaţă.
Lăsând deoparte analogiile, trebuie să tragem o concluzie şi un semnal de alarmă. În pragul mult mediatizatului mileniu trei – un sistem de referinţă –, suntem datori („Cui?”mă veţi întreba. Tuturor: strămoşilor, posterităţii, nouă înşine, ca oameni în general şi români în special) să abandonăm statutul înjositor şi coercitiv de fostă naţiune comunistă, aflată undeva la periferia civilizaţiei, într-o zonă „rău-famată” a lumii şi chiar dinamitată (din cauza faimosului „butoi cu pulbere” din Balcani). Suntem datori să străpungem teribila „cortină de fier” – alt simbol nefast – care planează încă ameninţător asupra noastră, camuflând interese obscure, orori inimaginabile şi animozităţi ascuţite precum prolifica luptă de clasă. Şi, mai cu seamă, suntem datori să privim viitorul drept în faţă, fără a uita, nesocoti sau răstălmăci trecutul şi căutând puterea de a ierta greşelile şi a învăţa din ele, pentru că „a ierta nu înseamnă a uita, dar a uita este de neiertat”.
Trecem – inevitabil, de altfel – printr-o perioadă tulbure. Nu mai acceptăm să trăim într-un mediu aulic, să fim vasalii unor seniori cruzi şi nedrepţi, vrem să fim proprii noştri stăpâni şi ne asumăm riscurile iminente; în acest sens, răspunderea pe care o experimentăm ar putea să figureze în literatura de specialitate ca exemplu concludent pentru penibila trecere de la „in vitro” la „in vivo”. Într-adevăr, de la o experienţă de laborator asistată artificial cu toată gama de anestezici (gen muncă silnică la canal sau spălarea creierului prin mijloace torţionare sistematice sau raţii savante de salam cu soia) şi cu tot felul de surogate pentru libertate, până la perceperea pe viu a acestei sublime ipostaze existenţiale, calea e lungă şi anevoioasă.
Pentru români, se pare că speranţele într-o viaţă mai bună răsar dinspre vest. Ceea ce îmi doresc pentru mine şi compatrioţii mei este să putem comunica şi interacţiona cu ţările dezvoltate de pe o poziţie decentă, să intrăm în circuitul universal, punctându-l cu specificul nostru naţional.
Iată-ne deci, aici şi acum, încercând să ne ridicăm la înălţimea deciziilor noastre. Confruntarea e acerbă. În aceste condiţii, se naşte marea întrebare: „Provoc viaţa sau mă complac în apatie?”. Altfel spus, ni se dă un ultimatum: fie alegem recluziunea, contemplarea din umbră a acestei „panorame a deşertăciunilor, mulţumindu-ne să constatăm filozofic, asemenea meditabundului Hamlet: ”Vremea e scoasă din ţâţâni. Ah, ce blestem! Că eu n-am fost născut ca s-o întrem!”, fie acţionăm.
Alternativa dinamică prevalează numai în topos-ul dorit şi închipuit de mine. Ea constă în părăsirea culiselor, în avansarea pe scena vitală, în uimitoarea transfigurare a unui simplu figurant în protagonistul animat de un demers cognitiv vizionar, surprins în gloria declamaţiei:
– Vreau să sparg tiparele! Vreau să schimb ceva! Vreau să însemn ceva!
Acest strigăt consfinţeşte însuşi conceptul pe care eu îl numesc acustica triumfului spiritului uman. Succesul se confundă adesea cu talentul, dar formula combinaţiei celor două oferă profilul lui „homo significans”, rezultat prodigios, care transcende bariera individualităţii, proiectându-se, prin prisma operei sale artistice sau ştiinţifice, în infinit. (…)
Visez să trăiesc într-o ţară viguroasă prin excelenţă, fecundă în spirite întreprinzătoare, în care noţiunile „independent”, „unitate”, „solidaritate”, „progres” să nu mai aparţină doar limbajului de lemn. Dinamismul şi puterea de muncă specifice fiecărei persoane, de la gunoier până la profesorul doctor docent honoris cauza sunt indispensabile, în măsura în care există. Românii trebuie să înveţe că munca nu este o ruşine, nicio corvoadă, ci încununarea rolului unui muritor, care îl purifică, îl înalţă şi îl salvează de sub imperiul viciilor şi al inutilităţii.
În viaţă, lucrurile aparent simple, elementare, atemporale sunt cele care contează şi de care depinde veritabila fericire: familia, prietenii, dragostea, timpul liber. Or, atâta timp cât banii sunt fetişizaţi, iar relaţiile interumane sincere şi dezinteresate sunt pe cale de dispariţie, România rămâne un spaţiu tern, dar feroce. E drept, nimeni nu se mai gândeşte la hrana sufletului atunci când pâinea cea de toate zilele se împuţinează vizibil, însă, pe de altă parte, preocuparea exclusivă de „a intra în mormânt cu digestia făcută”, după constatarea virulentă a lui Victor Hugo, atrage după sine repulsia, oprobiul, periclitând mântuirea.(…)
Sper ca în România să nu se mai profaneze mitul fericirii, ale cărei premise (prietenia, dragostea) sunt sufocate într-o lume crudă, cenuşie, veşnic superficială, sceptică. Punctând succesiunea mecanică de efemere înălţări şi prăbuşiri cu fascinaţie şi magie, iubirea ingenuă îi apropie pe muritori în condiţia divină, descătuşându-i din şanţurile meschinei realităţi imediate. Binecuvântare şi blestem, euforie şi disperare, extaz şi cruntă agonie, sclipire genială şi nebunie, reunite sub cupola sanctuarului dragostei, o veritabilă „corolă de minuni a lumii” care nu trebuie strivită. Estetica iubirii poate fi oglindită în realitate în măsura în care învăţăm să lăsăm să moară adânc răul din noi, să renaştem perpetuu din propria cenuşă, asemenea păsării Phoenix, în măsura în care îndrăznim să jubilăm cu nonşalanţă, să suferim, să visăm, să sperăm, să ne îndrăgostim. Merită să facem din dragoste un laitmotiv al existenţei noastre fiindcă, aşa cum superb concluziona Marin Preda în finalul romanului său total, „Cel mai iubit dintre pământeni”, citându-l pe Apostolul Pavel: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!…”
Nu pretind să trăiesc într-o ţară de sfinţi sau de genii, ci într-o ţară creştină. O Românie creştină înseamnă o Românie mântuită. Pentru Demiurg, viaţa unei singure celule contează infinit mai mult decât toate galaxiile Universului la un loc. Cuvintele Genezei, care creează ziua din noapte, fiinţa din neant, sunt emblematice pentru toate timpurile: „Dumnezeu spune: să fie lumină! Şi s-a făcut lumină”.
Din volumul Exerciţii de speranţă (România în care aş vrea să trăiesc), eseuri ale elevilor participanţi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000, postfaţă Ana Blandiana; editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001
