“Ce ştiu eu despre anii comunismului?” a fost întrebarea la care Fundaţia Academia Civică le-a cerut, în 1999, adolescenţilor să răspundă pentru a fi admişi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 1999. Apelului publicat în presa bucureşteană şi reluat în ziarul “Flux” din Chişinău i-au răspuns mai bine de o sută cincizeci de elevi între 11 şi 18 ani din România, Republica Moldova şi Ucraina (Bucovina de Nord). O parte dintre răspunsurile revelatoare le-am publicat în volumul Exerciţii de memorie.
“Dincolo de dramele şi traumatismele pe care le realatează, această carte este, poate, cea mai optimistă şi strălucitoare pe care am citit-o în ultimii ani. Şi asta nu numai datorită ingenuităţii, farmecului şi autenticităţii aproape miraculoase a autorilor, ci şi datorită reacţiei lor normale în faţa trecutului, pe care refuză să-l accepte altfel decât ca pe o malformaţie a istoriei.” Ana Blandiana, în postfaţa volumului Exerciţii de memorie
Ruxy Paul, 16 ani, Bucureşti
DESPRE COMUNISM, CA DESPRE MORŢI: NUMAI DE BINE?
M-am născut la 5 iulie 1982. Ziua de 21 decembrie 1989 a fost o zi foarte importantă din viaţa mea: am zburat prima oară cu avionul! La Cluj. După-amiază m-am distrat marfar: am jucat fotbal cu fetiţa gazdelor şi alţi copii şi am strigat „Jos ceauşescu!”. Seara, amicii tatei ne-au oferit o cină minunată şi discuţiile celor mari mi se păreau a alcătui o atmosferă solemnă, foarte potrivită pentru a încheia o zi atât de specială. Amintirile mele din anii comunismului sunt amintirile mele de până la vârsta de 7 ani.
Republică, măreaţă vatră!
Urmam o grădiniţă în engleză. Îmi plăcea grozav de mult. Tot programul era în engleză, iar teacher Shefler ne era ca o mamă. Pot spune că am învăţat engleza ca pe o a doua limba maternă. Într-o zi doamna Shefler ne-a învăţat un cântec în limba română: „Republică, măreaţă vatră!”. Pentru serbare. Cântece în engleză? Mare brânză! Alea erau uşoare, pe înţelesul tuturor, trei lulele, trei surcele! Pe când „Republică, măreaţă vatră!” era cu totul altceva, nu se compara! Suna familiar, dar în acelaşi timp misterios, căci nu pricepeam nimic. Eram foarte mândră căci numai grupa noastră urma să prezinte la serbare acel cântec, celelalte grupe nici măcar nu îl învăţaseră!
M-am gândit să mă dau mare în faţa părinţilor. Credeam că-i voi face pilaf cu acel cântec în limba română! Zis şi făcut, numai că, pe cât cântam eu mai tare şi mai cu forţă, pe atât părinţii mei se pleoşteau. Am trăit pentru prima dată conflictul între generaţii: ai mei nu mă înţelegeau, gusturile noastre nu se potriveau. Dar nu am disperat. Conştientă de dificultatea cântecului, am decis a le cânta mereu „Republică, măreaţă vatră!”, sperând că vor înţege şi ei până la urmă.dar, de câte ori cântam, pleoşteala părinţilor mei revenea. Într-o zi, am auzit-o pe mama oftând: „Asta este! Nu are deloc ureche muzicală!”
Bieţii mei părinţi melomani considerau că sufăr de o adevărată infirmitate. Şi mă tratau ca atare: întâi se pleoşteau, apoi deveneau exagerat de afectuoşi cu mine. Evident, am profitat: când voiam ceva, începeam cu „Republică, măreaţă vatră!”, părinţii se pleoşteau, apoi îmi îndeplineau orice moft. Figura a ţinut ceva mai mult de doi ani, adică până la vârsta de 7 ani.
O prietenă îi învăţase pe disperaţii mei părinţi să mă dea la pian: „Nu e ca la vioară unde formează singură nota. La pian, do bate cu degetul, do aude! În felul acesta îşi corectează auzul”. Am dat testul de admitere în clasa I la trei şcoli de muzică: poate rămân locuri pe undeva şi primesc şi afoni… Surpriza a fost colosală! Toate cele trei comisii au dat acelaşi verdict: auz muzical absolut! Mama plângea de bucurie!… Aşa am ajuns să fac pian de performanţă, dar asta e deja altă poveste.
Dacă vă imaginaţi că aţi priceput ceva din povestea mea, vă înşelaţi. Nu aţi înţeles nimic din toată tărăşenia, dacă nu aţi căutat evreul!
Pentru că doamna Shefler era evreică. Pe deasupra, mai avea şi actele depuse pentru plecarea definitivă în Israel. În învăţământ nu mai avea ce căuta, aşa că ajunsese educatoare la o grădiniţă a cooperaţiei, unde era colegă cu mama (care lucra la secţia „Traduceri”), dar şi cu lustruitorii de pantofi de la secţia „Lustragerie”. Dar şi aşa sabia lui Damocles atârna deasupra doamnei Shefler: ce educaţie ne putea da nouă, preşcolarilor? Pentru a-şi păstra pâinea, doamna Shefler era singura educatoare obligată să prezinte la serbări cântece „patriotice”. Cooperatoare ,evreică şi cu actele depuse, minunata doamnă Shefler mai era şi afonă… Îi datorez engleza şi pianul. Plus multe altele…
Cozleto Boz săm as!
Rămâneam multă, foarte multă vreme, singură acasă. Părinţii plecau la coadă. Cum toate poveştile cu animăluţe se desfăşurau în jurul aceluiaşi mobil care era hrana zilnică, mi se părea firesc pentru părinţii mei să aibă aceleaşi preocupări. Cum s-ar zice, trăiam ca în poveşti! Cât îi admiram pe ai mei când se întorceau de la cozi noaptea târziu, triumfători: brânză, ouă, carne, unt… Ehei!
Cum vă spuneam, stăteam mult singură, mai mult singură. Mă străduiam să fiu la înălţimea momentului, să fiu… ca iedul cel mic! Nu mă plictiseam niciodată, date fiind preocupările mele lingvistice. Dimineaţa era engleza la grădiniţă, după-masa era bulgara şi rusa la televizor. Nu ştiu cum, dar înţelegeam tot. Mă uitam la televizor „la bulgari” şi înţelegeam. Cântam cu personajele mele preferate, râdeam cu ele, trăiam toate aventurile lor… Foarte mult îmi plăcea cursul de limba rusă pentru copii. „Spi maia radăsti usni/V dome pagasli ani…”; „Ne liogcaia rabota, iz balota zasciti beghemota”; „Nu, zaieţ, pagadi!” – vedeţi? Încă mai ştiu ceva rusă. Ba chiar şi româneşte învăţam! Intensiv, după discuri! Aveam mai mult de 60 de discuri cu poveşti, le ştiam pe de rost, dar le-aş fi ascultat la nesfârşit. Da, stăteam mai mult singură, părinţii erau la cozi…
Du-te şi vezi!
Într-o noapte, întorcându-se de la cozi, părinţii m-au găsit uitându-mă la un film „la bulgari”. Mama s-a repezit şi a stins televizorul, apoi s-a certat cu tata… În fine, m-au dus la culcare şi… surpriză! Au rămas în camera mea până am adormit! Ziceau că m-am speriat, că filmul acela nu era pentru copii, îl văzuseră şi ei în oraş, la cinema. „Du-te şi vezi!” era un film despre atrocităţile săvârşite de hitlerişti în Bielorusia.
Mai multe seri la rând au rămas părinţii mei cu mine în cameră până ce adormeam şi… era foarte plăcut. Tata îmi citea poveşti în germană… Foarte plăcut.
Evident, i-am lăsat să se calmeze. Într-o zi, am întrebat-o pe mama, aşa , fără nicio legătură: „Mamă spune-mi, dar să-mi spui drept: Teta este…nemţoaică?”. mama a priceput, că nu e proastă: „Din cauza filmului acela mă întrebi, nu-i aşa?”. Da, aşa era…
Îi spuneam Teta, pentru că aşa voia. Înaltă, dreaptă, foarte frumoasă la cei 80 de ani, Teta era puternică – mă ridica de jos ca pe un fulg. Venea să ne vadă o dată pe an. Ce pachete minunate ne trimitea, ce lucruri frumoase ne aducea din Germania! Cum să fie Teta… nemţoaică?!!!
Mama însă mi-a răspuns că Teta este într-adevăr nemţoaică, prusacă mai precis. Mi-a explicat că în toate popoarele sunt şi oameni buni şi oameni răi. Până în prezent, totul a confirmat explicaţiile mamei.
Mulţi, foarte mulţi oameni minunaţi
Doamna asistentă Chivulescu îmi aducea frişcă atunci când venea să-mi facă injecţii. Doamna asistentă Firican nu-mi aducea frişcă, dar punea un pic de xilină în seringă, să doară mai puţin. Domnişoara asistentă Gabi Popa îmi făcea injecţii numai duminica şi venea încărcată cu dulciuri şi cadouri, parcă era ziua mea!
Cum vă spuneam, am cunoscut mulţi, foarte mulţi oameni minunaţi: doamna doctor Focşeneanu, domnul doctor Oprescu, domnul doctor Stamate care este un mare diagnostician! Despre domnul profesor doctor Arion ce să mai zic? E mai mult decât un mare specialist, e un sfânt!
Era frig în casă şi eu făceam mereu roşu în gât. La fel ca Matei, prietenul meu, cu care schimbam impresii sâmbătă seara, când ne întâlneam. Şi la ei în casă era frig, şi el făcea febră şi roşu în gât, şi el cunoscuse mulţi oameni minunaţi. Nu ştiţi cine e Matei!?! Nu se poate! Pianistul Matei Varga, cel mai mare pianist român în acest moment şi… cine ştie? Are doar 18 ani! L-am cunoscut pe Matei Varga la vârsta de două luni. El avea doi ani! Prima noastră întâlnire mi-a fost povestită de ai mei. Eu dormeam în leagăn, într-o garsonieră din Colentina. Matei s-a apropiat, m-a privit şi mi-a spus politicos:
– Săru`mâna!…
Da, am cunoscut mulţi oameni minunaţi… Cântam la pian, era frig în casă.iar făceam roşu în gât… Mda, cam aşa era. Preocupările mele lingvistice şi pianistice, apoi febră… Mda.
Despre comunism? Ca despre morţi: numai de bine!
A fost cum a fost, dar a fost copilăria mea, prima mea copilărie. Apoi, la şapte ani şi jumătate, am zburat pentru prima dată cu avionul… A fost comunism, n-a mai fost comunism. Iar amintirile mele de pînă la şapte ani sunt mai degrabă drăguţe, nu-i aşa?
Dacă însă vă imaginaţi că aţi priceput ceva din tot ce am scris, vă înşelaţi! Am trimis o fotografie. Aţi văzut cum arată mama mea? La 40 de ani arată ca de 60 de ani! Pentru ca amintirile mele din prima copilărie să fie, totuşi, drăguţe.
Ursitoarele
Părinţii ei erau învăţători într-un sat de munte şi de legendă. Se înrudeau cu David Creangă, bunicul vestitului humuleştean. Da, ea s-a născut la Pipirig, sat evocat de Ion Creangă în Amintiri…
Era în iulie 1951 şi părinţii erau la şcoală. Era singură acasă cu bunica, avea mai puţin de două luni şi dormea în copăiţă. Atunci au venit… ursitoarele ei. Ursitoare cu totul speciale: cu arme, cu haine de piele, cu cizme. Mustăcioase. În leagănul ei, neobişnuitele ursitoare au căutat… ARME.când au venit părinţii de la şcoală şi bunicul de la pădure (bunicul era silvicultor), toată gospodăria era răvăşită într-un hal fără de hal, până şi duşumelele erau scoase în anumite locuri. Ea plângea, dar bunica nu o auzea. Părinţii şi bunicul au crezut că bunica a înnebunit de frică. Stătea în genunchi în faţa icoanei şi… se ruga pentru sănătatea celor care efectuaseră percheziţia:
„ – Dă-le, Doamne, numai sănătate şi tot ce îşi doresc! Apără-i, Doamne, de primejdii şi milostiveşte-i cu darurile Tale!”
Când şi-a mai revenit, bunica a reuşit să se explice: „Au fost nişte oameni cumsecade. Puteau să pună ei arme şi să zică apoi că le-au găsit la noi. Dar ei nu au făcut aşa ceva, au fost tare cumsecade…”
Bunicul însă a întrebat scurt:
„ – Şi panoplia mea?”
Da, luaseră armele din panoplie. Le luaseră pe toate: pistoale greceşti şi turceşti, iatagane şi pumnale, toate cu mânere de argint încrustat cu fildeş şi sidef, adevărate bijuterii, primite de preotul Vasile de la ultimii eterişti, înainte de tragedia de la Secu… Da, străbunul bunicului îl cunoscuse pe Iordache Olimpiotul…
Bunicul a avut apoi proces greu, la Tribunalul Militar din Iaşi. Rezultatul percheziţiei? Arme nu s-au găsit, dar s-au găsit efecte militare: un binoclu, o brichetă, un aparat de radio model comercial şi… o pereche de cizme ruseşti, putrezite undeva în spatele grajdurilor. Pistoalele, iataganele şi pumnalele din panoplie nu au ajuns niciodată la Tribunalul Militar din Iaşi. „Ursitoarele” le-au păstrat pentru ele.
Şi totuşi bunicul nu a fost la canal, ca unchiul Neculai. Nu a fost condamnat pentru că… a orbit în timpul anchetelor. A fost însă declarat duşman al poporului şi… fiul său, tatăl fetiţei, nu numai că nu a fost primit la facultate, dar nici stagiul militar nu i-a fost permis a-l efectua. După vârsta de 45 de ani, a primit un livret pe care scria: „Apt combatant neinstruit”.
Fetiţa de care vă vorbesc a crescut şi toată viaţa sa a stat sub semnul neobişnuitelor ei ursitoare. Acea fetiţă este mama mea.
*
După ce am zburat prima dată cu avionul, nu a mai fost comunism. Undeva, într-o casă luxoasă, un general de securitate la pensie, cu fii şi fiice bine-merci privatizaţi şi prosperi, poate chiar senatori sau deputaţi, prezintă musafirilor o superbă colecţie de arme vechi. Adevărate bijuterii, cu mânere de argint încrustate cu sidef şi fildeş. La întrebările oaspeţilor, răspunde visător:
– Amintiri… Amintiri de familie…
A fost comunism. Am zburat prima dată cu avionul. Nu a mai fost comunism. Dar viaţa mamei a rămas tot sub semnul „ursitoarelor”.
Din Exerciţii de memorie, editor Romulus Rusan, postfaţă Ana Blandiana, Fundaţia Academia Civică, 1999
