Lecția de istorie în aer liber de azi, ne duce într-un loc al ororilor, un loc pentru unii greu de acceptat, pentru alții indiferent sau mai rău, necunoscut.
Istoria regimului comunist cuprinde locuri de detenție, locuri de interogare, lagăre de muncă, deportare forțată, domiciliu obligatoriu, gropi comune, aziluri psihiatrice utilizate în scopuri politice. Distrugerea partidelor tradiționale, a elitelor intelectuale și implicit a integrității lor morale s-au întamplat (și) la Sighet. Toată perioada cuprinsă între 1945-1989 a fost o punere în aplicare a ideii lui Lenin: ” orice inamic de clasă chiar în absența oricărei dovezi a vreunei crime împotriva statului, nu poate fi cetățean de încredere și nu trebuie tratat mai bine decât un criminal” .
Într-o zi de vară cam pe la prânz, cand mai toată lumea se refugia la terasele din zonă pentru o bere rece și o placintă cu brânză și mărar, am ajuns pe strada Str. Corneliu Coposu, Nr. 4. De foarte mult timp aveam trecută pe lista mea de „de văzut” Memorialul Sighet. Vizita am inclus-o într-un week-end prelungit în Maramureș. Dar, despre lucruri frumoase, povestim altădată. Acum vom vorbi despre lucruri întunecate, gândite de oameni împotriva oamenilor.
Povestea locului începe în 1897 când Transilvania aparținea Imperiului Austro Ungar. Aici s-a construit o închisoare de drept comun, cu parter și două etaje. Clădirea cu ziduri înalte de 6 m și două foisoare de supravegere în curtea interioară în formă de T, urma să adăpostească în jur de 120 de deținuți. Amplasată în apropiere de Tisa, clădirea a fost închisoare de drept comun, închisoare politică, din nou închisoare de drept comun, fabrică, depozit și în final ruină.
Dupa 1945 în închisoarea devenită politică, ajung toți cei care se împotriveau sistemului proaspăt instalat. După modelul Gulagului Sovietic – un sistem de lagăre de concentrare în care se practica munca fizică grea, vârful arestărilor și condamnărilor este atins între 1948-1955 devenind cunoscut ca locul deținuților politici. Toți cei care se opuneau sistemului, erau considerați dusmani ai puterii și condamnați fără să fie judecați. Elevi, studenți, ministri, politicieni, țărani, academicieni, ziariști.
Cu ‘norma îndeplinită’ din 1955 devine din nou închisoare de drept comun și în cele din urmă în 1977 își schimbă ‘utilitatea’ în fabrică. De mături. Ca și cum cu ajutorul unei mături s-ar fi putut arunca simplu la coș umilința la care au fost supusi cei condamnați.
Intrarea este ‘tapetată’ cu fotografiile celor care au fost aici. Am întâlnit un grup de copii din clasa a 2-a care întrebau mirați ” dar ce au facut oamenii ăștia? ” …..
Fiecare celulă are o poveste. Fiecare poveste suntem datori să o înțelegem și să o acceptăm. Ororile sistemului fac parte din istoria noastră fie că vrem, fie că nu. Interogatoriul, ferestrele mici care nu îngăduiau deținuților să privească cerul, instrumente de tortură, uniforme, lanțurile cu care erau legați și multe alte lucruri care au aparținut deținuților sunt mărturiile care nu ne dau voie să uităm.
Două din cele 50 de celule sunt exact ca atunci și au ‘aparținut’ lui Iuliu Maniu și Ghe.Brătianu. În spațiile de expunere dedicate pot fi văzute documente, fotografii de familie, scrisori sau obiecte personale. M-a impresionat geanta de lucru a lui Maniu. Sau mesajul unui deținut politic scris pe o bucată de pânză.
În curtea interioară a închisorii, acolo unde Ghe.Brătianu a fost bătut de un gardian până la agonie, se găsește Cortegiul Sacrificaților. Femei, bărbați, copii toți privesc spre cer, spre libertate. În fața lor stă un zid înalt de 6 m. Și un foisor de supraveghere.
Curtea interioară și spațiul de rugăciune sunt pline de nume. Sunt numele celor care au murit în închisori, lagăre și locuri de deportare din România. 16.000 pe pereții interiori și 8000 pe zidurile care duc spre spațiul de reculegere. Și cifrele nu sunt finale.
Lașitatea oamenilor fideli puterii a fost fără margini. La 2.5 km de Sighet, la marginea orașului, în gropi comune săpate în Cimitirul Saracilor au fost aruncați Maniu, Brătienii, preoți, studenți, tărani.
Plecăm cu un sentiment de amăraciune. De tristețe. De revoltă.
Nu avem voie să uităm, nu avem voie să fim indiferenți dacă auzim pe lângă noi oameni ce regretă perioada comunistă. Cumpărați-le un bilet de tren și trimiteți-i la Închisoarea de la Sighet! Istoria ar putea să-i trezească la realitate …Oare ?
Din biblioteca personală, vă recomand:
Corneliu Coposu -File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983 .
Ne vedem la urmatoarea lecție de istorie în aer liber !
