Home » Deutsch » Zentrum für Studien » Ein Buch pro Tag » Florea Olteanu, Un procuror incomod

Florea Olteanu, Un procuror incomod

posted in: Ein Buch pro Tag

Când manifestanţii au atacat clădirea ministerului în 24 februarie 1945 eu am cerut imediat ajutor la Curtea Marţială, să-mi trimită încă un procuror care să cerceteze blocurile de unde se traseseră focurile asupra manifestanţilor. A fost trimis locotenent-colonelul Oreste Dobrotescu, tot magistrat, tot procuror, cu vreo două-trei camioane de jandarmi care să despresoare incinta ministerului. Eu, a doua zi dimineaţa am predat procesul meu verbal. Dobrotescu a continuat cercetările două-trei zile, apoi şi-a făcut şi el raportul lui, în care a pomenit numele lui Olteanu Florea şi a anexat şi procesul meu verbal la concluziile pe care le trăsese el, încât în final ambele au ajuns la Rădescu. În momentul când Vasiliu-Răşcanu a venit ca ministru de Război, deci la 6 martie, în guvernul Groza, a doua zi, la 7 martie a dat telefon primului procuror şi primului preşedinte, care mi-au spus că îi cheamă Răşcanu cu dosarul masacrelor din Piaţa Palatului. Dosarul se compunea din cercetările făcute de mine şi de Oreste Dobrotescu, cele două procese verbale, la care s-au adăugat unele lămuriri ce am dat a doua sau a treia zi, anumite explicaţii în legătură cu focurile trase şi locul de unde se trăsese. Fiindcă Dobrotescu când a venit n-a mai găsit pe nimeni acolo în blocuri, a căutat cu soldaţii şi n-a găsit pe nimeni. Cum v-am spus, Răşcanu a făcut presiuni asupra mea să modific procesul verbal şi am refuzat. Deci, ceea ce a clasat acum generalul Lascăr Vasile a fost acest dosar al masacrelor din Piaţa Palatului. Ăsta eram eu, cu dosarul meu, şi ăsta a fost motivul persecuţiei de cinci-şase luni de zile din 21 mai, când m-au timis la Constanţa, până în octombrie 1945.

Dumneavoastră spuneaţi în procesul verbal că s-a tras în manifestanţi din blocuri, iar ei, respectiv cei din guvernul Groza, voiau să retractaţi, să spuneţi că a tras armata, deci guvernul Rădescu? Vă propun să ne întoarcem la momentul cheie din activitatea dumneavoastră – ziua de 24 februarie 1945. Vă rog să vă referiţi în amănunt la cele întâmplate atunci.

Este evenimentul capital pe care l-am trăit !
 O iau de la început. De la Curtea Marţială s-au trimis procurori la toate marile instituţii, pentru că se aştepta ca toate să fie atacate de comunişti pentru a pune mâna pe putere. Toţi ştiau că va fi o tragedie aici, la Ministerul de Interne, unde era Rădescu. Puteau să trimită aici colonei – aveam vreo trei-patru colonei pe post de procurori -, aveam locotenenţi-colonei, maiori, căpitani, dar Pascu şi Gregorian m-au desemnat pe mine, deşi eu eram cel mai tânăr procuror. M-au chemat şi mi-au spus: “Domnule Olteanu, dumneata ai trecut prin atâtea, ai cunoscut războiul din plin, ştii cum să acţionezi în toate situaţiile”. Puteam eu să refuz?

Începutul manifestaţiei comuniste

Manifestaţia a avut loc la început în Piaţa Unirii. Deci, începând de la Piaţa Unirii prima instituţie vizată era Poşta Centrală, pe Calea Victoriei – că ei au venit pe Calea Victoriei şi pe bulevard. A doua instituţie era Prefectura Capitalei, a treia instituţie era Palatul Telefoanelor şi ultimele instituţii erau Palatul Regal şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Deci au venit două valuri, unul pe bulevard (este vorba despre bulevardul Elisabeta, n. ed.), unul pe Calea Victoriei, iar pe la Liceul Lazăr s-au infiltrat mase de manifestanţi şi în Cişmigiu, încât eram – aşa cum mi-a spus şi generalul Rădescu când am stat de vorbă cu el – “într-o mare de manifestanţi care de-abia aşteaptă să ne ia cu asalt ”. De ce a pronunţat aceste cuvinte? Informaţiile noastre erau clare: comuniştii voiau să reediteze lovitura de stat a bolşevicilor din octombrie 1917, când de pe vasul “Aurora“ au început să tragă cu tunurile asupra Palatului din Sankt Petersburg, palatul imperial. Deci voiau să simuleze o revoluţie, să ocupe Ministerul de Interne şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care erau la un loc, pe Rădescu să-l aresteze sau să-l omoare, pentru că erau fanatici contra lui, iar pe rege să-l aresteze. Deci ăsta era scopul lor, prin acest simulacru de revoluţie să preia puterea prin forţă. Şi atunci au mers pe cele trei părţi ca să ne înconjoare: veneau spre Piaţa Palatului dinspre apus – adică pe Bulevardul Elisabeta prin Cişmigiu; dinspre sud – pe Calea Victoriei; dinspre nord –pe la Athénée Palace (Azi Hotel Athénée Palace  Hilton, n.ed.). Au plasat în toate blocurile din jurul Ministerului de Interne trupe de şoc. Eram informaţi că în fiecare bloc erau în jur de 30-40 de terorişti, puşi sub comanda generalului Precup.

Cine era acest Precup ?
Era un fost locotenent–colonel ridicat de comunişti la gradul de general. Deşi au încercat de trei ori să ocupe Ministerul de Interne s-au izbit de rezistenţa dârză a trupelor de jandarmi, de înţelepciunea fără margini a generalului Rădescu, de profesionalismul comandanţilor trupelor de jandarmi care erau cu ochii aţintiţi asupra mea. Acolo era un haos, dar ei urmăreau mâna mea şi uniforma albastră, să vadă unde sunt, pentru că ei nu puteau să facă nimic fără ordinul meu, care eram magistratul desemnat.

b. Atacurile asupra Ministerului de Interne

Când manifestanţii au atacat prima oară intrarea din partea de nord a clădirii, pe o uşiţă mică din îngrăditura de lemn ce înconjura clădirea Consiliului de Miniştri – care era încă în construcţie – soldaţii nu ştiau ce să facă, stăteau cu baionetele la puşcă, le era frică, pentru că atacatorii erau înarmaţi cu arme albe, n-aveau pistoale, dar cu armele albe oricând la grămadă pot fi victime şi nu îţi dai seama ce se întâmplă. Soldaţii nu puteau să bage baioneta în manifestanţi, deci se retrăgeau strategic. Şi atunci am venit eu şi am făcut somaţiile legale, m-au văzut foarte furios, chiar am ţipat la atacatori cerându-le să se retragă. La intrările mari erau puse panouri cu inscripţia “Nu înaintaţi, pentru orice înaintare se va trage foc”, dar aici, la intrarea de nord n-avusesem loc să punem panoul, pentru că uşa din gardul de îngrăditură era foarte aproape de intrarea în clădire. Au năvălit peste noi şi atunci am înaintat eu cu soldaţii, eu în faţă şi soldaţii după mine. Eram cam egali ca forţă. Baionetele erau scoase şi puse în teacă şi i-am împins până aproape de uşă. Ajunşi la uşă, am dat ordin să se tragă salvele de intimidare, după care toţi au fugit şi s-au împrăştiat. A fost prima încercare de asalt.
A doua încercare, cea mai importantă, a fost cea din faţa intrarii principale. La această intrare principală aveam o curte, cam de la clădire până la gardul care era amplasat pe lângă fântâna arteziană din colţul blocului “Generala” (Azi aici se află Piaţa Revoluţiei). Dacă nu mă înşel era inclusă şi această fântână. Era un gard înalt, din panouri grele de lemn, baricadat bine, pentru că în spatele porţilor ăstora erau puse cuburi mari de beton, aduse probabil de jandarmi sau de cei care pregătiseră apărarea în spatele acestui gard.

Primul atac la ce ora a avut loc?
Primul atac a fost în jurul orei trei după masă, pentru că la trei s-a terminat scurgerea şuvoiului de pe Calea Victoriei şi de pe bulevard. Pe măsură ce veneau se umplea piaţa – s-au grupat începând de la Ateneul Român – tot spaţiul acesta s-a umplut şi ajunseseră la gardul care mergea până în dreptul blocului cu care începea strada Boteanu. Gardul ăsta mărginea o suprafaţă destul de mare în jurul clădirii Consiliului de Miniştri. La trei a avut loc prima încercare de pătrundere a manifestanţilor venind dinspre Ateneu, prin poarta mică din gard (Dinspre actuala stradă Dem. Dobrescu).
A doua încercare a avut loc cam la patru. În timpul ăsta erau montate tribune în faţa porţilor deschise ale palatului regal, şi la poarta de sud şi la poarta de nord. Erau concentraţi în tribune toţi liderii comunişti: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Chişinevski, Lothar Rădăceanu, Teohari Georgescu. Întâi a fost tribuna de pe poarta de sud, care era jumătate în curtea palatului şi jumătate în Calea Victoriei. Toţi strigau “Jos Rădescu, moarte lui. Moarte criminalilor. Moarte lui Maniu”, pentru că Maniu era vârful rezistenţei la epoca respectivă. Bineînţeles îl vizau pe Rădescu pentru că ţinuse acel discurs fulminant de la Sala ARO, când a spus “O ceată fără neam şi fără Dumnezeu vrea să pună mâna pe putere …” (Discursul a avut loc în 11 februarie 1945, în sala „Aro” din Bucureşti – azi sala Patria. Vezi Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu,Bucureşti, Editura All,1996, pp.185-193). A fost apoi discursul transmis la radio, chiar după evenimente, în seara zilei de 24 februarie. A fost poate ultima zvâcnire şi a lui Rădescu, şi a Armatei, ca să salveze România de la dezastru. Nu s-a putut, pentru că pe tancurile sovietice veniseră unii din afară, iar din interior alţii le dăduseră flori. Aşa încât toate încercările noastre de a alina, sau de a micşora dezastrul au dat greş, au eşuat.

Era în ziua de 24 februarie1945 şi cel de al doilea atac a avut loc în jurul cărei ore ?
Da, aşa. În ziua de 24 februarie eu am vorbit cu generalul Rădescu dimineaţa, când m-am prezentat, şi apoi încă de trei ori am fost la Rădescu, ca să-i explic cum am rezolvat situaţiile. În ziua de 24 februarie, după al doilea atac, în timp ce continuau cuvântările care îi incitau pe manifestanţi, a început marea rafală de pistol automat din blocul Generala – cel cu fântâna arteziană. A început să se tragă, în acelaşi timp, şi din blocul Wilson (Vezi Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, Bucureşti, Fundaţia Culturală “Memoria”, 1999, p.66) şi din blocul care era paralel cu Ministerul (Blocul Generala era amplasat pe Calea Victoriei, iar în spatele lui, paralel cu clădirea ministerului era blocul Ilfov). Deci se trăgea asupra Ministerului din toate părţile cu arme automate.
La ora 15 a avut loc primul atac, al doilea, când au început să tragă, era cam la ora 16. Masa aceea imensă eu am apreciat-o cam la 200.000, pentru că era toată piaţa plină, Calea Victoriei nu ştiu până unde era plină, era piaţa Ateneului, toate străzile de pe aici… Au început să atace gardurile. Când a început răpăiala de mitraliere din toate blocurile, ăştia au venit şi au început să zgâlţâie gardurile. Unii au sărit şi peste gard, iar noi nu-i puteam omorî pe cei care au sărit peste gard pentru că ar fi fost măcel. Au început să împingă blocurile de beton puse în spatele gardului şi noi în situaţia asta ne-am grupat. Aveam aproape 700 de soldaţi în zonă. Eram aproape 100 de soldaţi concentraţi pe 50-60 de metri, care ţineam pieptul. Eu personal eram în frunte. Ţin minte ca acuma, era o salariată STB-istă (S.T.B. = Societatea de Tramvaie Bucureşti), care făcea parte dintre manifestanţi. Era grasă, avea o bonetă de STB pe cap şi dădea cu pumnii în mine şi striga “Trage în mine, mă criminalule, trage în mine”. N-am mai putut să rezistăm şi am făcut semn de jos, acolo unde eram – că soldaţii erau dispuşi pe toate etajele, inclusiv la parter -, am făcut semn cu mâna. Georgescu era cu mine, comandantul companiei era Ionescu Borundel şi mai era căpitanul Teodorescu Alexandru. A treia companie era toată aici cu mine, eşalonată, condusă de un căpitan de jandarmi Vasile Olteanu, de la Cluj. Manifestanţii, tot împingându-ne, ajunseseră cam la cinci-şase metri de intrarea în minister. Şi atunci am făcut semn să tragă salvele de avertizare.

Florea Olteanu, Un procuror incomod, Fundaţia Academia Civică, 2011