Părintele Gheorghe Chiriac s-a arătat a fi şi un mare îmblânzitor. Întâmplarea s-a petrecut în lagărul de la Stoieneşti şi mi-a fost relatată de doctorul Eusebiu Munteanu; fiara îmblânzită, nimeni altul decât sergentul-major Grecu, inventatorul abacului cu bâtă. Acesta îşi făcuse obiceiul să pătrundă în baraca-dormitor în toiul nopţii, dar nu pe furiş, ca lupul la stână, ci izbind zăvoarele, trântind uşa, fluierând asurzitor şi înjurând în gura mare; atunci, la ceasul acela al somnului, spera el să descopere abateri de la regulament. Oamenii dormeau frânţi de oboseală, iar vijeliosul oaspete tropăia şi răcnea ca la spart de petrecere. Într-o noapte, în timpul unei astfel de vizite, parcă mai animate ca oricând, pe culoarul dintre paturi şi-a făcut apariţia plantonul: era părintele Chiriac. S-a apropiat repede de zurbagiu, şi-a dus degetul la buze şi, cu un pronunţat accent moldovenesc, ca să fie şi mai pe înţelesul intrusului, i s-a adresat moale, aproape în şoaptă:
– Da’ matale nu ţi-e ruşine? Nu vezi că lumea se hodineşte?
Sergentului-major Grecu nu-i venea să-şi creadă urechilor. Atâta neobrăzare nu mai întâlnise.
– Cu cine crezi tu, mă, că stai de vorbă? Cu mă-ta? Drepţi, planton! Poziţie regulamentară!
– Oamenii dorm, iar mata sudui şi strigi la ei ca la vite, urmă imperturbabil părintele.
– Ia vezi! Ve-ve-vezi c-o încurci, se bâlbâi de indignare supraveghetorul.
– Da’ nici în grajd nu se intră aşa, îşi continuă părintele opera de lămurire.
Sergentul-major era, în fond, un om de treabă, care îşi bate nevasta şi copiii, socrii şi cumnaţii, animalele din ogradă, vecinii, din când în când, nu din răutate, ci din exces de energie. Scos din mediul său natural, silit să răspundă provocărilor la care e supus orice dezrădăcinat, ţăranul violent învăţase să mânuiască şi o armă defensivă: şiretenia. Văzând el că nu o scoate la capăt cu plantonul acela cicălitor, încercă o diversiune:
– De unde eşti de loc, moşule?
– Din Moldova.
– De unde din Moldova?
– De pe lângă Bacău.
– De unde de pe lângă Bacău?
– Din satul Galbeni.
– Şi eu îs din Galbeni, descoperi uimit sergentul-major Grecu.
Mai zăbovi câteva clipe, uitându-se cu mirare la consăteanul său, apoi ieşi din baracă în vârful picioarelor. Aflase că nu era singurul om din Galbeni care să aibă legături atât de strânse cu puşcăria. Faptul că atât el, energicul subofiţer, fercheş şi mândru de uniforma ce-i conferea autoritate, cât şi banditul zdrenţăros, cu obraji scofâlciţi şi insistenţă de milog şi care căuta bătaia cu lumânarea se trăgeau din acelaşi tipar sufletesc îl tulbura. În liniştea ce se aşternuse peste lagăr, ca peste un cimitir de ţară, se simţi străbătut de un fior liric; fără a-l fi citit pe Lucian Blaga, fără a fi auzit măcar de existenţa lui, ştia acum că veşnicia s-a născut la sat.
Un conferenţiar care strângea în jurul lui destui învăţăcei era Mihai Cocuz. Securitatea îl luase de pe băncile Facultăţii de Fizică-Matematică din Iaşi, iar aici, în Balta Brăilei, fostul student devenise profesor. Când l-am cunoscut eu, preda un curs de matematici superioare şi formula ipoteze îndrăzneţe în legătură cu avantajele aritmeticii cu baza 1, faţă de cea cu baza 0, folosită de ştiinţa modernă. Sau cam aşa ceva. Uimitoarele performanţe ale astronomilor antichităţii, ca şi calculele, nu mai puţin uimitoare, ale constructorilor de piramide nu ar fi fost posibile fără o matematică de bază 1. De altfel, zicea el, piramidele egiptene, la fel ca piramidele maiaşe sau aztece de mai târziu, ţin mai mult de astronomie decât de civilizaţia terestră: au un model cosmic şi sunt replici imperfecte ale hărţii cereşti. Cocuz desena scheme complicate şi zgâria semne misterioase pe fundul unei gamele, iar la sfârşit, bucuros de rezultatele obţinute, întreba invariabil:
– Vedeţi ce simplu e?
Îl ascultam pe Cocuz şi îmi aduceam aminte de un profesor de la Facultatea de Filosofie, Neculce, strănepot al cronicarului, care ne-a demonstrat aproape un semestru că 1+1=2. Cu dreapta scria pe tablă ameţitoare coloane de cifre, iar cu stânga, în care ţinea buretele, ştergea imediat produsele de cretă ale minţii lui de savant. Cocuz nu avea burete şi ştergea varul de pe fundul gamelei cu mâneca hainei. Îi stătea bine în zeghe, cocoţat pe cracă şi perorând unor tineri care-i sorbeau cuvintele de pe buze. Mi-l închipuiam în Iaşul său natal, îmbrăcat în veşminte prea largi – pălărie cu boruri imense, poate lavalieră -, conferenţiind prin amfiteatre sau deambulând prin cârciumi şi cafenele frecventate de artişti, mereu în admiraţia provinciei culturale. Admiraţia funcţiona şi aici. Personalitatea sa era magnetică. Oameni care se încurcau altădată în tabla înmulţirii învăţau de zor algebră, trigonometrie şi geometrie, de parcă ar fi avut de construit nu digul de la Salcia, ci templele de la Luxor şi Karnak. Slujindu-mă de aritmetica lui Cocuz, eu însumi m-am trezit la un moment dat făcând socoteli aiuritoare, ca să aflu câte lopeţi de pământ intră într-o roabă, câte roabe într-un kilometru de dig şi câte diguri în cele aproximativ 1500 de zile care îmi mai rămâneau din pedeapsă.
Adevărata pasiune a matematicianului era însă filosofia; în ea îşi scălda, ca într-o apă sfinţită, toate dizertaţiile. Solemn cu elevii, distant cu adversarii de idei, prudent cu administraţia, Cocuz se arăta extrem de sociabil atunci când avea de-a face cu marii gânditori ai omenirii. Se simţea printre ei ca un primar de comună printre consătenii săi. Îi trata prieteneşte, după rubedenii şi contingent, îi îmbărbăta cu o vorbă frumoasă, îi dăscălea, le reproşa faptele rele şi îi lăuda pentru cele bune. Cu antichitatea trăia în relaţii de familie. Ori de câte ori intra în conflict cu medievalii sau cu modernii, filosofii greci îşi făceau şi ei apariţia pe cracă şi pledau în favoarea conferenţiarului. Când berbecul ista di Kant se încăpăţâna să susţină un lucru contradictoriu, Cocuz îl punea la punct cu logica vărului Aristotel. Moş Platon intervenea şi el întru liniştirea apelor, cu puterile şi autoritatea unui şef de clan necontestat. Mai simpatic îi era Spinoza. Pentru legătura ce o stabilea între libertate şi raţiune, cârlanul di Spinoza, iedul refuzat de sinagogă, merita multă stimă. Prin contrast, capra di Leibniz, teoreticianul neruşinat al armoniei şi al celei mai bune lumi dintre lumile posibile, îl irita peste măsură.
Limbajul acesta zoologic aveam să-l reîntâlnesc peste ani la un poet, autor de imne, cu care a şi pătruns în manualele şcolare. Tocmai citise Fenomenologia spiritului de Hegel, într-o singură noapte, iar lectura îl exaltase: „Formidabil! E ca şi cum, ca şi când, cum să spun, ştii, ca o iapă în călduri, ceva în genul unui armăsar în spume, înţelegi, ca un mânz abia fătat, plin de sânge şi scurgeri.” (…)
Un alt admirator de marcă era Mihai Rădulescu, fost student al Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Rupt de ceva vreme de contactul cu bibliotecile, în care îşi făcuse o solidă cultură, el manifesta o teribilă sete de cunoaştere şi se afla mereu în căutarea unor modele intelectuale. Spera să le găsească în toate mediile şi nu le găsea nicăieri. Drept urmare, şi le crea singur din nimic. Îşi provoca jubilaţia cunoaşterii, folosindu-se de o tehnică a mirării care rareori dădea greş:
– Domnule ţăran, întreba el protocolar, la ţară creşte porumbul?
– Îhî, răspundea uluit ţăranul.
– Vai, ce frumos!
Ignoranţa jucată şi naivitatea indusă transformau pe dată un taciturn în guraliv; omul se pornea să înşire cum ară, cum seamănă, cum culege. Iar Mihai, cu mintea lui combinativă, atribuia sensuri ascunse, simboluri arhaice, mituri şi legende celei mai simple dintre ocupaţii. O vreme, îşi găsise modelul în personalitatea spectaculoasă a lui Alexandru Ivasiuc. Pe atunci, Saşa proiecta o organizare secretă a elitelor, într-un fel de confrerie de iniţiaţi, căreia îi dăduse cel mai discret nume pe care îl putea concepe: Academia. Mihai Rădulescu se număra printre membrii ei. Migrase apoi către alte figuri ale lagărului, pentru a se fixa în cele din urmă în cercul ieşeanului, sedus de farmecul unui enciclopedism colocvial. Acest furt de creiere îl supărase pe Saşa. El îşi disimula totuşi antipatia faţă de Cocuz în antipatia mai cuprinzătoare faţă de diletanţi:
– I-aş mânca pe pâine, mi-a spus. Un strat de unt, un diletant, alt strat de unt, alt diletant. (…)
Pe la jumătatea anilor ’50, câţiva intelectuali din Cluj au întocmit un memoriu către Papă, în apărarea bisericii greco-catolice, interzise de regim. În 1956, iniţiatorii acestui protest, fraţii Boilă – nepoţi ai lui Iuliu Maniu – şi prietenul lor Nicolae Balotă, au fost arestaţi şi condamnaţi sub acuzaţia de înaltă trădare. Cu toate că distrusese documentul, mai înainte ca el să fi luat calea Romei, Matei Boilă avea aerul, acum, la Salcia anului 1960, că se află în aşteptarea răspunsului Sanctităţii Sale. De atâta aşteptare, obrajii i se scobiseră, ca valvele unei scoici, iar în adâncitura lor firele aspre de păr începuseră să albească. Mult aşteptatul răspuns, afirma el, va însemna prăbuşirea comunismului, care nu putea fi decât opera papalităţii. Cum şi când se va întâmpla asta, refuza să ne spună. În orice conversaţie pe această temă, Matei se compunea din tăceri şi din lucruri pe care le oculta. Discreţia lua forma subtilităţii, iar subtilitatea atingea ininteligibilul; uneori, aluneca în autism. În ciuda unui temperament pătimaş, avea o mare stăpânire de sine. Datorită antrenamentului întru blândeţe, intoleranţa sa înnăscută putea trece drept toleranţă. Era dogmatic, dar părea liberal. În preajma vulcanului, dacă nu în interiorul lui, domnea concordia. Omul care se abţinea să-i convingă pe alţii, mulţumit cu propriile certitudini, era atât de convingător, încât nu puţini ortodocşi sau atei îşi alăturau glasurile pentru a intona, împreună cu Matei Boilă, imnul catolic de preamărire a Maicii Domnului. La anumite ceasuri ale zilei, Ave Maria domina orice reţetă culinară.
Conferinţele erau molipsitoare. Într-o baracă în care, în anumite zile, numărul conferenţiarilor depăşea numărul auditorilor, febra oratorică m-a cuprins şi pe mine. Cum fusesem condamnat pentru ploconire în faţa literaturii occidentale reacţionare, am recidivat: am vorbit despre simbolismul francez. Am vorbit prost, având încă proaspătă în minte oroarea bătăilor de la Securitate, m am sufocat în detalii inutile, şi expunerea nu a plăcut nimănui. Mult mai interesat ar fi fost anchetatorul Constantin Voicu, limbricul cu cravată albastră, care făcuse din lecturile mele o piesă de dosar penal. Tocmai excesul de amănunte i-ar fi stimulat plăcerea, pe care i o cunoşteam atât de bine, de a lovi cu muchea palmei peste muşchii laterali ai gâtului. Dacă prima încercare de a deveni conferenţiar a eşuat, deziluzionându-i pe amicii mei, mai târziu, o falsă conferinţă avea să-mi procure o satisfacţie aparte: am primit felicitări de la generalul Fulga.
Din Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe înţelesul tuturor, Fundaţia Academia Civică, 2011
