Pe 26 decembrie 1959 a fost o zi ca de primăvară. Soarele încălzea plăcut, vântul se potolise, era senin, paznicii își dăduseră jos șubele și dormeau din picioare. Brigada noastră căra pământul din apropierea unei bălți curate și abia așteptam să vină amiaza. Când au sosit butoaiele cu mâncare și s-a ordonat încetarea lucrului, eu eram gata pregătit. Curățasem bine roaba de țărână, iar acum am deșertat în ea câteva gamele cu apă, m-am dezbrăcat până la brâu și m-am pus pe treabă. A trecut ceva timp până am început să năpârlesc. Straturile de murdărie se desprindeau de piele ca resturile de aluat de pe masa unei bucătărese, iar jegul, acest sigiliu al statutului nostru social, cădea și se agita pe fundul roabei ca tăiețeii în oala cu supă. Îmi era puțin teamă să nu fiu pedepsit pentru obrăznicia mea însă m-am liniștit repede. Aproape toți cei de pe marginea bălții făceau la fel. Li se vedeau spinările încovoiate peste coșul roabelor, iar concentrarea cu care acești maniaci ai curățeniei își lepădau solzii trezea imaginea unei mulțimi de băieși cernând aurul din nisipul unor albii de râu. Erau atât de mulți bandiții care nesocoteau regulamentul, încât perspectiva unor represalii colective părea improbabilă. De altfel, când caraliii prindeau pe cineva spălându-se, în loc să muncească, nu se întâmpla mare lucru. Îl ciomăgeau puțin sau asmuțeau câinii pe el. Nici în cazul din urmă nu era cine știe ce pericol.
Animalele scheunau încurcate, aproape gudurându-se, și nu se năpusteau asupra vinovatului; dresajul lor nu avusese în vedere oameni în pielea goală. Acum, spectacolul era grandios: zeci de trupuri dezgolite, burți lipite de șira spinării, coaste ieșite în afară, fese descărnate, brațe și picioare ca bețele, obraji scofâlciți și capete tunse, ca de copil, piele murdară, cu erupții și plăgi ce păreau tatuaje savant organizate, toate acestea încălzite de un soare blând, care era totuși al unei zile de iarnă. Unii se despuiaseră de tot, ceea ce am simțit-o ca pe o provocare.
Într-o clipă, ultimele țoale care mă mai legau de pușcărie zăceau azvârlite pe fundul gropii. Dârdâiam de frig, dar nu-mi păsa. Luam apă în pumni, mi-o aruncam pe față, pe corp, mă plesneam cu palmele peste pielea învinețită, împroșcam stropii în toate părțile, țopăiam desculț pe pământul înghețat, eram în culmea fericirii. Parcă ar fi zburat în jurul meu fluturi și păsări cântătoare și albine încărcate de polen, într-atât de neverosimilă îmi era bucuria.
Nostalgia după penitenciarul Jilava, unde jetul de apă rece alterna cu jetul de apă fiartă, de parcă am fi fost condamnați la dușuri scoțiene și nu la muncă silnică, fusese curată rătăcire a minții. Acolo, vederea unor bărbați care își spală rupturile în vasul din care mănâncă, pentru a le cârpi apoi cu ace improvizate, te deprima. Aici, priveliștea acelorași bărbați, disprețuind frigul și bălăcindu-se ca animalele în sânul naturii, era reconfortantă. Aerul era pur, lumina nu-mi venea printre gratii și mă simțeam liber și neîngrădit ca într-un alt început de lume. Câmpia înghețată, ce se întindea către interiorul insulei, cerul albastru, cu dantela lui translucidă de nori, răsturnat în oglinda limpede a bălții, sălciile scorburoase din lunca Dunării, cu sugestii de acuarelă, mă proiectau într-o vârstă a inocenței.
Cea de a doua zi a Crăciunului aducea indiferență în sufletele paznicilor și curățenie pe trupurile noastre. Când mi-am reluat munca, am încercat un sentiment nou față de antipatica mea roabă de tablă ruginită. În după-amiaza aceea, am iubit-o, așa cum bogații își iubesc piscina sau băile lor de marmură, cu jacuzzi și aer condiționat. Eram posesorul de necontestat al unei senzualități deviate grotesc.
