Anchetatorul mă lăsase să citesc pe îndelete, să mă pătrund de gravitatea faptelor mele. Îi vorbisem lui Filip, cu admiraţie, despre Faulkner şi Hemingway, într-o vreme în care la noi cei doi scriitori americani erau consideraţi a fi exponenţii unei literaturi reacţionare, dezumanizate, imperialiste; mă încântase muzicalitatea lui Verlaine, fără să ţin cont de faptul că simbolismul francez era, din punctul de vedere al criticii de partid, expresia cea mai elocventă a decadenţei şi putreziciunii occidentale; nu-mi plăcuse deloc mincinosul roman Rădăcinile sunt amare de Zaharia Stancu, ignorând că se voia o carte despre activitatea comuniştilor români în ilegalitate, în lupta lor eroică împotriva orânduirii burgheze; îi semnalasem maşinii de înregistrat vorbe apariţia în presă a unui interviu cu Jawaharlal Nehru, în care acesta nu se sfia să afirme că şi dictatura proletariatului, ca orice dictatură, este exercitată de minoritate împotriva majorităţii. Cum Nehru era prietenul Uniunii Sovietice, Filip nu îndrăznise să-l citeze şi-mi atribuia mie opinia indianului. Acuzaţiile din declaraţia amicului meu continuau pe mai multe pagini, în acelaşi registru minor, la fel de fastidios, dar cu adresă parşivă: să demonstreze că sunt un element ostil, descompus, cosmopolit, contrarevoluţionar şi aşa mai departe.
– Sunt păreri literare, nu politice, am răspuns eu întrebării lui Constantin Voicu.
– Or fi ele literare, dar sunt duşmănoase.
Aşa trebuiau să fie: duşmănoase. Iar dacă erau duşmănoase, obligaţia anchetatorului era să-l convingă pe anchetat, iar a anchetatului, să se lase convins. Numai că eu nu voiam să mă las convins. Părerile îmi aparţineau în bună măsură, le recunoşteam chiar şi în formulările antipatice ale lui Filip, admiteam că ar putea fi greşite, însă nu înţelegeam să transform o eventuală eroare de receptare estetică într-o culpă politică. Zile, săptămâni în şir, locotenentul-major Constantin Voicu a depus eforturi impresionante, slujindu se bărbăteşte de pumn, baston de cauciuc şi picioare, spre a mă convinge că sunt vinovat de propagandă şi agitaţie antistatală. Eu spuneam una, el scria alta. Mă punea să citesc procesele-verbale întocmite de el şi să le semnez. Mă dorea coautorul compunerilor sale. Literatura pe care o producea bătându-mă era de slabă calitate, minată de minciuni sfruntate, plină de repetiţii şi formule absurde, aproape delirantă. Autorlâcul lui mi se părea inacceptabil. Voia să-şi semneze operele cu numele meu. Refuzam să-i slujesc de pseudonim, se înfuria, mă lua din nou la bătaie, rupea procesul-verbal şi se apuca de altul. Dacă aceasta era tehnica sa de lucru cu toţi duşmanii poporului cu care avea de-a face şi a căror încăpăţânare îi muncea zilele, presupun că numărul paginilor comise de el depăşeşte cu mult arhivele manuscrise ale marilor scriitori. O perioadă, am crezut că am de-a face cu un dement. Altfel nu îmi puteam explica apetitul lui pentru violenţă, numai pentru că îmi plăcea sau îmi displăcea o anumită carte, un anumit curent artistic, o anumită literatură. Apoi am înţeles că anchetatorul Constantin Voicu şi ceilalţi de teapa lui erau mult mai periculoşi decât nebunii: erau gunoaie organizate ca organ de represiune. Ca să mă apăr, am ajuns să gândesc ca el. Ajungea ca anchetatorul să-şi însoţească pumnii de cuvântul „simbolism”, ca eu să accept că am făcut elogiul simbolismului decadent, putred, reacţionar, aşa cum aflasem, în primele zile ale arestării, din declaraţia lui Filip. Inepţia, transcrisă în procesul-verbal de anchetă, mă scăpa pe moment de bătaie, dar nu de înjurături. Chiar în timp ce scria, vorbele urâte se revărsau în încăpere, ca apele unui fluviu ieşit din matcă. Înjurându-mă, Constantin Voicu limita valoarea limbajului la o funcţie strict biologică, mai exact, fiziologică, de pură eliminare a unor toxine îndelung suportate; pentru sănătatea organelor sale, pentru supleţea mişcărilor, anchetatorul simţea nevoia (şi nu ezita să şi-o satisfacă) să înjure. Cu cât mai trivială înjurătura, cu atât mai vie senzaţia de eliberare. Întâlnit la hamali, la şoferi, în profesii de mare efort fizic şi încordare, fenomenul conferă înjurăturii valoare terapeutică: şoferul care înjură bine conduce bine. Constantin Voicu folosea murdăria verbală, expresia virilă tocmai pentru a-şi îndepărta tensiunea interioară. Limba sa devenea un soi de ovipozitor, organ de împrăştiere a unor seminţe de ură şi dispreţ. Uneori, omul îşi îngăduia şi voluptăţi de stilist. Atunci anchetele sugerau atmosfera unor cenacluri de creaţie, controversele ţintind perfecţionarea operei. Dezacordurile gramaticale şi expresia scremută mă deranjau la fel de tare ca izbucnirile violente şi propuneam înfierbântatului autor soluţii de compromis. Rareori le accepta. Orgoliul lui de securist student la Drept nu tolera altă redactare decât cea deprinsă de el în câmpul muncii. Totuşi, când vedea că nu o scoate la capăt cu banditul, arunca la coş varianta refuzată şi încerca alta, care semăna uluitor cu înaintaşa ei. Locotenentul-major Constantin Voicu se apropia de perfecţiune: orice ar fi făcut, îi ieşea un unic proces-verbal. Îşi multiplica opera cu răbdare de copist mănăstiresc, nu înainte de a se elibera nervos. Pe lângă brutalitatea de mascul dominant, îşi dezvăluia acum şi latura feminină a personalităţii: mă trăgea de păr, smulgându-mi câte un smoc, mă scuipa ca la disputele dintre cumetre. Pe parcursul acestui complicat proces de creaţie, m-a bătut pentru multe lucruri care îmi displăceau: pentru virgule între subiect şi predicat, pentru cacofonii, pentru improprietăţi de limbaj şi abateri de la logică, pentru numele stâlcite ale scriitorilor mei reacţionari, pe care el le scria aşa cum le pronunţa. M-a lovit o dată peste gură cu sete, de parcă m-ar fi prins cu mâna în buzunarul lui, pentru faptul că i-am zis „tovarăşe anchetator”.
– Pentru tine, eu sunt „domnule anchetator”, m-a lămurit el.
După câteva săptămâni, limbricul verde şi agresiv a obţinut ceea ce eu nu negasem niciodată: recunoaşterea propriilor mele păreri literare. Până la urmă, a trebuit să-i accept şi stilul. Împreună cu sosul ideologic din declaraţia lui Filip, ca singură dovadă a ticăloşiilor mele, prefabricatele şi lozincile lui Constantin Voicu se constituiau într-un dosar acceptabil, numai bun de trimis judecătorilor de la Tribunalul Militar. Ceea ce a încercat anchetatorul, dar nu a reuşit, a fost implicarea altor persoane, ca parteneri de discuţie sau martori, în uneltirile mele contra ordinei sociale. În privinţa aceasta, îmi pierdusem candoarea şi mă înrăisem. Ca şi Alexa Pop, care uitase numele studenţilor ce-i dăduseră armele, nici eu nu mi-am amintit vreodată numele prietenilor mei. În ciuda anchetelor dure, nu am izbutit să furnizez Securităţii nici un complice. Spre dezamăgirea lui Constantin Voicu, nu aveam structură de denunţător.
În celula de la subsol, moş Alexa mă primea cu faţa la perete. De îndată ce rămâneam singuri, abandona zidul plângerii, mă examina cu atenţie şi, dacă socotea că e cazul, îşi muia batista în apă şi îmi tampona vânătăile şi umflăturile.
– Gata, băiete, a trecut şi asta.
Nu mă întreba nimic, nu-mi istorisea propria lui anchetă, nu-mi dădea sfaturi. Mă îngrijea ca o infirmieră când veneam bătut, îmi păstra mâncarea când ancheta se prelungea dincolo de ora mesei, dar nu ţinea să mă consoleze, după cum nu mă îndemna să vorbesc despre tortură. S-ar fi zis că mă lăsa să învăţ singur fiecare amănunt al detenţiei. Nu se arăta nepăsător faţă de suferinţele aproapelui, dar le dădea atenţie într-un fel discret, spunând ceea ce trebuia spus în cuvinte puţine. Era, poate, tot ce ştia el să facă, ori, dimpotrivă, era înţelepciunea ultimă a marii lui deprinderi de a supravieţui în temniţă. Calmul netulburat al lui Alexa Pop şi înfăţişarea lui de bătrân viguros, deşi găzduit cu anii prin închisori, erudit în ştiinţa anchetei, cu toate că în chip empiric, pentru că aflase totul nemijlocit, din trăiri dureros de personale, fiind el însuşi subiectul sensibil al tuturor experienţelor, aveau asupra mea un efect liniştitor. Încetul cu încetul am reînceput să mănânc. După arestare, nu m-am atins o vreme de delicateţurile puşcăriei. Nu le respingeam în semn de protest, nu-mi era silă de ele, simţeam doar că mi-ar fi fost peste puteri să înghit ceva. A lua masa încă era o calitate a libertăţii. Nici măcar cafeaua nu reuşeam să o beau, zeama aceea atât de murdară încât părea vie, capabilă să fi decis singură asupra culorii şi conţinutului ei. Apoi, într-o zi, am încercat invariabila ciorbă de gogonele de la prânz, iar seara am mâncat cu oarecare interes arpacaşul.
(…) La vreo două luni de la arestare, anchetele se răriseră, îşi scurtaseră durata, însă nesiguranţa, aşteptarea şi şocul lor mă epuizau. Aţipeam în timp ce mâncam. Îmi pica lingura din mână. Lui moş Alexa i s-a făcut milă şi mi-a propus să mă întind pe patul lui, mai ferit, în latura celulei, urmând ca el, îmbrăcat cu sacoul meu, să stea în picioare cu spatele la vizetă şi vorbind de unul singur, în speranţa că va reuşi să înşele vigilenţa gardianului. Am pus capul pe pernă şi am adormit imediat. Când m-am trezit, după vreo jumătate de oră, aşa mi-a spus moşul, mă simţeam complet refăcut, plin de viaţă şi cu o dispoziţie de sărbătoare. Nu numai că îmi dispăruse orice urmă de oboseală, dar avusesem vreme să visez. Mă visasem în aceeaşi celulă, sfârşit de puteri, disperat că nu am voie să dorm, ca deodată să se deschidă uşa şi să apară în cadrul ei un căpitan, care să mi se adreseze direct, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea: „De azi înainte poţi să dormi cât vrei.” I-am povestit visul lui moş Alexa, iar moş Alexa a ridicat din umeri şi a zis:
– Vise de noapte, băiete, umbre, amăgiri.
(…)
În vederea procesului, am fost luat într-o după-amiază şi condus într-un birou ceva mai mic decât cel de anchetă, cu scaune normale şi masă fără şuruburi, unde locotenentul-major Constantin Voicu mi-a pus în faţă un dosar voluminos şi mi-a cerut să semnez că am luat cunoştinţă de conţinutul lui. Când l-am deschis şi am dat să-l citesc, anchetatorul s-a supărat. Anchetatorul se supăra des, iar argumentul lui în disputa cu mine era de cele mai multe ori bătaia. În rare ocazii, recurgea şi la argumentul sentimental: „Bine, mă, prostule, spunea el, trăgându-şi sufletul după câte o istovitoare serie de pumni, nu ţi-e milă de tine, că eşti băiat tânăr, nu ţi-e milă să te laşi bătut în halul ăsta? Nu ţi-e milă de părinţii şi prietenii şi gagica ta, care te aşteaptă acasă? Nu te gândeşti la viitorul tău, că eşti băiat cu carte, îţi place ţie aici, la noi? Crezi că mie-mi place să dau în tine?” În după amiaza aceea însă, am fost surprins să aud un argument cultural:
– Mă faci să-mi pierd vremea cu capriciile tale, banditule, şi nevastă mea mă aşteaptă cu bilete la Operă!
Cum insistam să citesc dosarul, s-a pornit pe o serie de înjurături al căror pitoresc mi-a provocat o oarecare derută: n-ai fi crezut că un amator de Operă poate să aibă o gură atât de spurcată. Nu m-a bătut, era îmbrăcat prea elegant pentru măcel, în schimb mi-a promis că are el grijă să primesc o pedeapsă pe cinste. Abia când a văzut că nici perspectiva pedepsei cinstite nu mă vindecă de capricii şi că ţin cu tot dinadinsul să-mi cunosc dosarul, a găsit soluţia rezonabilă: m-a încuiat în birou şi a plecat să se delecteze cu muzica de operă. Înainte de a mă lăsa singur, nu a uitat să-mi facă şi o recomandare:
– Citeşte în pizda mă-tii!
Am citit dosarul pe sărite, ca pe un roman poliţist prost. Totul era previzibil, într-o poveste plicticoasă, lipsită de acţiune, în care criminalii se deconspirau de la primele rânduri. Anchetatorul avusese la dispoziţie memoria fabuloasă a lui Dumitru Filip, se folosise de ea fără reţinere, dar dispreţuise oricare altă înzestrare intelectuală, inteligenţa în primul rând. Lipsit de fantezie sau cu o fantezie de papagal vorbitor, scrisese pe zeci de pagini cam aceleaşi lucruri, într-un jargon de o sărăcie dezolantă: atitudine duşmănoasă, ponegrire a regimului de democraţie populară, uneltire contra ordinei sociale, agitaţie contrarevoluţionară, element descompus, element duşmănos, element dizolvant, calomnierea literaturii progresiste de după 23 august 1944, ploconire în faţa literaturii occidentale putrede şi alte asemenea inepţii, care nu însemnau nimic, nu numai în plan juridic, dar nici măcar în planul flecărelii de toată ziua. Locotenentul-major făcuse o treabă de mântuială, însă, cum aveam să aflu la proces, foarte pe gustul procurorului şi judecătorilor. Cartea lui Constantin Voicu avea şase personaje: cloşca de Filip şi puii ei: Ion Tomescu, Tudor Stan, Ioan Popa, Alexandru Mihalcea şi cu mine. Pe primii trei pui îi cunoşteam de pe culoarele facultăţii, Sandu Mihalcea îmi era vechi prieten. Spre mirarea mea, Tudor Stan, cel mai plăpând dintre pui, dăduse declaraţii mincinoase nu numai despre colegii lui, dar şi despre mine, în ciuda faptului că nu schimbaserăm în viaţa noastră mai mult de două vorbe. În performanţa aceasta nu trebuie neglijat nici meritul anchetatorului. Spre deosebire de Filip, penibil înger al răzbunării, Dorel Stan, pe care urma să-l cunosc bine în anii de închisoare, era ceea ce se cheamă un băiat bun: prietenos, inteligent, sensibil, cu accese de melancolie, moale ca o plastilină. Tocmai însuşirea din urmă i-a speculat-o anchetatorul, făcând dintr-un om întreg un sperjur. Mirarea a fost la fel de mare când am dat peste declaraţiile martorilor acuzării: Beatrice Anca Arion, Mihaela Domneşteanu, Dumitru Chirilă. Nu erau martorii mei, Securitatea le ceruse să depună mărturie împotriva prietenului lor Alexandru Mihalcea, depuseseră aşa cum li se ceruse, îl făcuseră cu ou şi cu oţet pe bietul Sandu, dar pentru că tot li se ivise ocazia profitaseră de ea şi mă încondeiaseră şi pe mine. Nu mă cunoşteau direct, însă aveau o nobilă justificare: eram prietenul prietenului lor… Să nu le fac totuşi o nedreptate. Este posibil ca anchetatorul să-i fi ameninţat cu arestarea. Firi simţitoare, şi-au spus că durerea altuia este mai uşor de suportat decât propria lor durere şi, între închisoare şi mustrări de conştiinţă, au optat pentru acestea din urmă. Fiind oameni cu carte, ştiau că se poate trăi, uneori chiar indecent de fericit, şi în dezonoare. Dosarul instrumentat de Constantin Voicu mi-a oferit, alături de trucaje jalnice, şi un motiv de bucurie. Sandu Mihalcea, singurul care mă cunoştea bine, nu scosese un cuvânt împotriva mea, cum nu scosese un cuvânt nici împotriva celor ce îl acuzaseră cu sau fără ruşine. Printre atâtea secături, prezenţa unui bărbat integru era reconfortantă.
Locotenentul-major Constantin Voicu s-a întors de la Operă bine dispus. Mi-a întins stiloul său personal, mi-a arătat unde trebuie să semnez, a chemat un gardian şi m-a expediat la subsol, acolo unde îmi era locul. Am găsit celula goală. Alexa Pop fusese mutat şi nu aveam să-l mai văd niciodată.
Din Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe înţelesul tuturor, Fundaţia Academia Civică, 2011
