A fost, până la urmă, o mare şansă pentru literatura română această însoţire între suferinţa acceptată ca iniţiere şi talentul de evocator al celui ce a cunoscut-o.
Florin Constantin Pavlovici descrie calvarul prin care a trecut cu o demnitate stilistică făcută parcă să-i umilească pe torţionari. Ironia şi detaşarea cu care îşi relatează biografia concentraţionară sunt strivitoare, ţintuindu-i în ridicol pe ticăloşi.
Pe de altă parte, tandreţea cu care vorbeşte de camarazii din detenţie ne revelează un portretist cu mare intuiţie şi sensibilitate, care se ştie feri de sentimentalism şi, în acelaşi timp, de banalitate.
Împreună cu alţi câţiva memorialişti ai gulagului, Pavlovici acoperă o pată albă pe harta literaturii româneşti, recuperând teme ocultate în proza „obsedantelor decenii”.
Suntem bucuroşi şi onoraţi să reedităm această carte (de fapt, un clasic al genului), care va răscoli, fără doar şi poate, alte mii de cititori cu adevărurile sale.
Romulus Rusan
Tortura, pe înţelesul tuturor
Moş Alexa a fost primul meu dascăl de puşcărie. M-am pomenit împins în celula lui de la subsol în toiul nopţii. Încăperea nu avea fereastră însă era puternic luminată de un bec electric plasat deasupra intrării, într-un spaţiu gol, protejat de o plasă de sârmă, în aşa fel încât lumina să cadă şi pe culoar. Din patul din stânga a sărit în picioare un bărbat tuns chilug, subţire ca un ţipar, cu o privire limpede, deloc somnoroasă şi, aşa mi s-a părut în acel moment, plină de bunătate. Eram dezorientat, încă mă poticneam din brânciul primit, iar el a încercat să mă sprijine.
– Culcă-te la loc! i-a ordonat în şoaptă gardianul însoţitor, după care a închis uşa pe dinafară şi, în contrast cu discreţia de până atunci, a izbit zăvoarele, de să scoale şi morţii din mormânt.
M-am întins pe celălalt pat, înghesuit în fundul celulei, şi am adormit pe loc. Aveam să-mi verific şi mai târziu, în împrejurări dintre cele mai grele, capacitatea aceasta a corpului meu, înrudită cu nesimţirea, de a hotărî el în locul minţii. Oricâte gânduri negre, vecine cu sinuciderea, oricâtă confuzie, groază ori disperare îmi vor munci creierul, corpul meu îşi va face datoria, îşi va regla armonios ritmul, va reacţiona cu demnitate. M-am trezit cu bătăi în uşă, repetate în dreptul fiecărei celule de pe secţie. Era semnalul deşteptării. Când am deschis ochii, străinul de peste noapte se uita la mine cu un aer aprobator.
– Aşa, băiete, a zis el. Ca să rezişti, trebuie să te odihneşti. Pe mine mă cheamă Pop Alexa. Alexa Pop, s-a corectat el, aducându-şi aminte că nu-l anchetează nimeni şi că vorbeşte unui civil.
Cu moş Alexa aveam să împart celula multă vreme. De la el am aflat, chiar în prima zi, că mă aflu în arestul Ministerului de Interne de pe strada Uranus, la doi paşi de biserica Mihai Vodă şi de Arhivele Statului, şi că nimeni nu scapă din ghearele Securităţii necondamnat.
– Dar sunt nevinovat, am zis eu.
– Mai ales nevinovaţii nu scapă.
Fusesem arestat de acasă, cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Doi inşi în paltoane negre m-au somat să deschid uşa, „în numele poporului”, au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înţeles nimic şi au purces la o percheziţie sumară. Au răscolit câteva lucruri şi s-au oprit, spre surprinderea mea şi a soţiei mele, asupra celor mai nevinovate cărţi din bibliotecă: Fire de iarbă de Walt Whitman, Sonetele lui Shakespeare şi o biografie a lui Nietzsche, volum legat în piele, împrumutat de la Catrinel, nevasta unui prieten. Credeam că e vorba de interes pur intelectual, dar nu era aşa.
– Se confiscă, a zis unul dintre ei, cu o cicatrice urâtă pe buza de sus şi care părea comunicativ, în comparaţie cu însoţitorul său, ce putea fi luat drept mut.
Mi-a cerut să scriu pe pagina de gardă a fiecărei cărţi un soi de autograf, pe care mi l-a dictat ca la şcoală: „Găsită la mine în timpul percheziţiei.” M-a învăţat apoi să pun data şi să semnez. Am semnat clar, citeţ, fără prescurtări sau înflorituri. Vorbăreţul a verificat şi a râs:
– Ia te uită la el! Nici să se iscălească nu ştie.
Au luat cărţile şi le-au strecurat în geantă. Probabil că aveau nevoie de o justificare în faţa şefilor, de o dovadă materială a periculoasei lor acţiuni din noaptea aceea.
– Da’ scrisorile unde le ţii?
Aveam o valiză cu corespondenţă de familie şi cu scrisori primite de la prieteni, ce rămăsese încă din studenţie la un coleg de facultate, Alexandru Rogoz. ªi-au notat adresa şi am coborât. În stradă ne aştepta o Volga neagră, vehicul sovietic îndrăgit de Securitate, model de eleganţă automobilistică al epocii. Ningea abundent şi liniştit, cu fulgi mari, lipiţi între ei de aerul umed şi cald, Calea Victoriei se acoperise cu o suprafaţă curată, strălucitoare, neatinsă de paşi pe trotuarul pustiu, lumina slabă a lămpilor colora zăpada în tonuri de roşu. ªoferul, şi el cu palton negru, cunoştea adresa. Rogoz locuia singur la demisolul unui bloc vechi, în apropiere de Grădina Icoanei, într-o cameră strâmtă cât o debara, atât de îngustă, încât modifica, ochean întors, proporţiile obiectelor dinăuntru; patul, masa, scaunul, care ocupau tot spaţiul, păreau mai curând rafturi pentru conserve. Era o locuinţă sordidă, pe seama căreia Didi Rogoz obişnuia să facă haz, aşa cum făcea haz şi de ţevile de scurgere ce acopereau un perete întreg şi îl înştiinţau de îndată ce vreun locatar trăgea apa. Ne-a deschis mirat şi buimac şi a rămas în prag, rezemându-se de canatul uşii. Era infirm, îşi pierduse un picior în copilărie la aria de treierat, strivit de o batoză, prins în angrenajul ei laolaltă cu snopii de grâu, dar purta în locul lui o proteză articulată deasupra genunchiului. Uşurinţa cu care se folosea de proteză, precum şi comportamentul lui, care nu avea nimic de mutilat, făceau ca infirmitatea să treacă aproape neobservată. Acum proteza lipsea. În graba de a deschide, Rogoz se ridicase din pat şi venise la uşă într-un picior, fără a-şi fi legat mai întâi curelele piciorului de lemn. Acesta zăcea răsturnat şi gata încălţat în mijlocul camerei.
– Didi, am spus eu stânjenit de spectacol, îmi pare rău că am dat buzna aşa.
Securiştii s-au înghesuit înăuntru, atenţi să nu le scape cumva vreo mişcare. Aşteptau neliniştiţi să-mi iau valiza.
– Domnilor, tovarăşi, a zis Rogoz, revenindu-şi din surprindere şi înţelegând ce se petrecea, cum o să arestaţi un om nevinovat? E o greşeală.
Cei doi n-au scos o vorbă şi m-au împins pe gangul de ieşire. În stradă, când am urcat în maşină, vorbăreţul a comandat:
– Pune-i aparatul.
Celălalt, mutul, a scos din buzunarul paltonului nişte ochelari, cu elastic în loc de braţe, şi mi i-a potrivit pe ochi. Nu aveau lentile, ci două rotocoale de tablă. Ultima imagine a libertăţii, rămasă fixată pe retină, a fost albul pufos, umed, imaculat al ninsorii în noaptea de iarnă. Automobilul a pornit lin, ca sania pe pârtie, a cotit pe diverse străzi, pentru a nu-mi da seama încotro mergem, apoi a urcat uşor un deal la capătul căruia şoferul a claxonat. Ajunsese, probabil, în faţa unei porţi. S-au auzit glasuri, după care am înaintat din nou, motorul s-a oprit şi am coborât. ºinut strâns de braţe, am fost condus într-o încăpere în care m-a izbit o căldură înăbuşitoare. Abia acum mi s-a permis să-mi scot ochelarii. Mă aflam înaintea unui birou, încărcat cu hârţoage, din spatele căruia, aşezat pe un scaun, mă privea un plutonier. Mi-a cerut să-mi golesc buzunarele, mi-a luat un interogatoriu de rutină – numele, data, locul naşterii –, s-a ridicat de pe scaun, a ocolit biroul şi s-a apropiat de mine.
– Dezbracă-te şi descalţă-te, a zis.
Am rămas în chiloţi.
– Dă-i jos!
Ce-o fi crezut că ascund, nu înţelegeam. I-am dat jos. A urmat un şir de comenzi, pe care le-am executat cu stângăcie şi cu o acută senzaţie de degradare, sub supravegherea lui de un profesionalism impecabil:
– Cască gura! Saltă coaiele! Întoarce-te cu spatele! Apleacă-te! Crăcănează picioarele!
Asta era. Totuşi, percheziţia încă nu se terminase. A luat pantofii, unul câte unul, i-a întors cu talpa în sus, i-a scuturat şi, cu un cleşte lucios, pe care l-a căutat îndelung printre dosare, le-a smuls blacheurile, cu destulă dificultate. Era plutonier, nu cizmar. Pe urmă s-a apucat să controleze îmbrăcămintea. Într-un buzunar al hainei a găsit o cheie, uitată acolo.
– Ce-i asta?
Am ridicat din umeri.
– Nu ţi-am spus să o laşi acasă? a izbucnit mutul.
Erau cele dintâi cuvinte pe care le auzeam din gura lui. A înhăţat cheia – cheie de broască, mare, grea –, a strâns-o în palmă şi m-a pocnit cu toată puterea în frunte. Atunci am descoperit, în modul cel mai direct posibil, cum funcţionează mintea unui securist. Între creierul şi pumnul lui distanţa era inexistentă. După ce m-am îmbrăcat, plutonierul mi-a luat paltonul, cureaua de la pantaloni, cravata, fularul, mănuşile, şireturile de la pantofi, le-a aşezat peste scrisorile din valiză şi a întocmit un proces verbal de predare-primire. În timp ce semnam, a constatat surprins:
– Ăsta îşi scrie numele pe litere.
A scos capul pe uşă şi a chemat un gardian. Acela, îmbrăcat în uniformă, dar cu pisici în picioare, o încălţăminte de pâslă, silenţioasă, mi-a pus ochelarii şi, luându-mă de braţ, m-a ghidat pe două rânduri de scări la subsolul închisorii, unde aveam să-l cunosc pe moş Alexa Pop.
