În dimineața zilei de 31 ianuarie 1964 … am fost scos din celulă și condus în pavilionul administrației, pentru întocmirea formelor de eliberare… La magazia de bagaje l-am pus în încurcătură pe responsabil: nu aveam haine civile. Mi le furasem singur, cu prilejul diverselor inventare sau deplasări dintr-un lagăr într-altul, și mi le transformasem în obiele. Pentru că nu mă putea da afară pe poartă îmbrăcat în zeghe, mi-a dăruit o salopetă de vară, pantaloni și bluză, împreună cu un basc, amintire de la morții fără nume și fără număr ai Gherlei. Plutonierul de la grefă îmi pregătise o ultimă umilire: m-a pus să semnez un formular tip, prin care mă obligam să nu spun nimănui ce am pățit în închisoare. Am semnat formularul cu o mâzgălitură de care ar fi fost mândru și anchetatorul de la Uranus. Până la urmă, iscălitura rămânea singurul domeniu în care torționarii izbutiseră să mă reeduce. Cu sau fără ea, abia așteptam să povestesc ce ne făcuseră compatrioții noștri în uniformă, mie și altora ca mine.
Am ieșit pe poartă, urmându-l îndeaproape pe sergentul-major care trebuia să mă conducă la gară. Am întors capul, ca să văd cum arată pușcăria din perspectiva omului liber, și am privit-o cu silă și mirare. Construită pe vremea Mariei Tereza, chiar semăna cu împărăteasa aceea, așa cum o știam de pe monezile bătute în cinstea ei: urâtă, lăbărțată, impunătoare. Am coborât pe strada principală și ne-am oprit la sediul miliției. În timp ce majurul a intrat într-un birou, pentru ultimele formalități, probabil, am reușit să mă încălzesc puțin în sala de așteptare; salopeta mea era prea subțire pentru acel miez de iarnă. Restul drumului l-am făcut tot în formație. Sergentul-major mergea înainte, eu mergeam la un pas în spatele lui, fără ca vreunul din noi să scoată un cuvânt. Nici nu se putea o relație mai armonioasă: el nu vorbea cu bandiții, eu nu vorbeam cu securiștii. Abia când am ajuns pe peronul gării și mi-a înmânat adeverința de eliberare și foaia de călătorie, a catadixit să deschidă gura:
– Ești liber, a zis.
Nu i-am răspuns, dar nici nu a așteptat să i se răspundă. Mi-a întors spatele și a dispărut după colțul clădirii. Am rămas pe loc, încremenit, parcă, multă vreme. Într-un târziu, am făcut câțiva pași înainte, câțiva pași înapoi, iar înainte, iar înapoi, fără să mă abat de la linia dreaptă nici într-o parte, nici într-alta, revenind mereu în punctul din care plecasem. Repetam, de data aceasta în absența zidurilor, mișcările vechi din celulă. Ningea cu fulgi mari, gara era aproape pustie, pietrele din pavajul peronului se acoperiseră cu zăpadă. Doar locul bătătorit de mine rămânea o pată murdară, din care nu mă puteam smulge. Nu-mi venea să cred că îmi era atâta frică de libertate.
Din Florin Pavlovici, Tortura pe întețelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2012
Florin Pavlovici (n. 1936), student la Facultatea de Filosofie din București, arestat în februarie 1959, alături de alţi colegi de facultate, fiind acuzat de „complot contrarevoluţionar”. A fost condamnat la 5 ani închisoare pentru crimă de ”uneltire cotnra ordinii sociale”
