(n. 5 aprilie 1881, Curtea de Argeş – d. 26 martie 1958, Bucureşti)
Fruntaş al Partidului Naţional Liberal; rector al Universităţii din Cluj (octombrie 1932 – septembrie 1940); subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (septembrie 1936 – noiembrie 1937); Ministrul Educaţiei Naţionale (noiembrie – decembrie 1937).
Arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, a ajuns la Sighet la 7 mai 1950. Încadrat în U.M. conform Deciziei M.A.I. nr. 334 din 1 august 1951 pe o perioadă de 24 luni. Pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.S.S. nr. 559 din 6 august 1953. Eliberat la 5 iulie 1955, a murit la 26 martie 1958.
“În afara faptului că şi eu sunt o persoană cu origine foarte nesănătoasă, situaţia mea este diferită. Bunicul meu, născut în 1881, se numea Florian Ştefănescu-Goangă şi îl puteţi vedea aici, în Camera Demnitarilor din Muzeu. În 1911 şi-a făcut doctoratul în psihologie experimentală în Germania, iar în primul război mondial a luptat având gradul de căpitan. A avut patru copii: doi băieţi născuţi înainte de primul război mondial şi două fete născute în timpul războiului mondial. Prima, născută în anul 1916 a fost botezată Sanda-Speranţa, iar a doua, mama mea, născută în 1918, a căpătat numele de Silvia-Victoria. În 1919 este numit şeful catedrei de psihologie la Universitatea „Dacia Superioară” din Cluj. În anul 1921 înfiinţează primul institut de cercetări în psihologie experimentală şi aplicată din România, iar între anii 1932 şi 1940 este rectorul Universităţii din Cluj, având două mandate succesive. Este membru al Partidului Liberal, iar în anul 1938, în data de 28 noiembrie, este victima unui atentat pus la cale de legionari, care au vrut pur şi simplu să-l omoare pentru că s-a opus politizării extremiste în cadrul universităţii. A susţinut întotdeauna că profesorul, care are o poziţie privilegiată faţă de studenţii săi, indiferent de opiniile sale politice, nu are dreptul să îndoctrineze tinerii pe care îi are în faţa sa la cursuri. Din fericire, după patru luni petrecute între viaţă şi moarte, bunicul a fost salvat de medici, în schimb agentul de pază care-l însoţea, Enache Gruia, şi-a sacrificat viaţa. În 1940, la cedarea Ardealului, ca rector, bunicul meu s-a ocupat de transferarea universităţii la Sibiu. În anul 1947, fiind deputat al Camerei, ţine un discurs lung, dar foarte important, în care se ridică cu o mare vehemenţă împotriva politizării făcută de data asta de comunişti în universităţi, în şcoli ş.a.m.d. Este arestat cu lotul elitelor intelectuale în noaptea zilei de 6 mai 1950 şi este adus aici, la Sighet, în acele dube îngrozitoare. Are şansa, graţie unei persoane, profesor de Teologie, supranumit „Frăţia”, să scape cu viaţă. Frăţia, care pentru noi copiii era un fel de personaj mitic despre care am auzit-o totdeauna vorbind pe bunica mea, a stat zi şi noapte lângă bunicul meu şi în special a împiedicat ca bunicul să fie dus la infirmerie, ceea ce ar fi însemnat o moarte sigură. Este eliberat în iunie 1955. Ca toţi cei care au supravieţuit acestui regim de exterminare a ajuns acasă cu numai 62 de kilograme la o înălţime de 1,86 metri. Nu a mai trăit decât doi ani şi jumătate, s-a stins din viaţă în anul 1958.
Eu aveam numai trei ani când bunicul meu a fost arestat. Trebuie să recunosc că nu am o amintire a acestei nopţi, pentru că aceste arestări aveau loc în timpul nopţii. Stăteam într-un apartament destul de mare la Bucureşti: bunicii, un unchi, mama, tata, fratele meu mai mare şi cu mine. Bunicul a fost arestat, bunica a fost trimisă cu domiciliu obligatoriu într-un pod unde nu era nici încălzire, nici apă, nici electricitate şi unde a stat mai mulţi ani. Mama, fratele meu şi cu mine am fost pur şi simplu scoşi afară în stradă cu comentariile celor care veniseră să-l aresteze pe bunicul: „Aţi stat destul voi, măgari de burghezi, cu – iertaţi-mă – fundul în mătase, acum să mergeţi să vedeţi ce înseamnă viaţa adevărată!” Tatăl meu era de gardă la spital şi noi am ajuns la fratele mai mare al mamei, care locuia atunci în Bucureşti. Timp de ani de zile am trăit în două camere, două familii, o cameră servea celor patru copii (verii mei, fratele meu şi cu mine), iar unchiul şi mătuşa mea erau în cealaltă cameră. Mama avea un fotoliu care se deschidea în fiecare seară pentru a putea sta undeva. În această perioadă, când bunicul meu a fost absent, nu-mi amintesc să fi întrebat pe cineva cum se face că eu nu am bunic – ştiind că alţi copii de la şcoală aveau bunică şi bunic – dar nici ca cineva, fie bunica mea, fie mama mea, să-mi fi spus: nu cumva să vorbeşti la şcoală ceva despre asta. Parcă aveam un simţ în plus, care ne făcea să intuim tocmai aceste lucruri fără să fie nevoie să se vorbească de ele.”
Anca Lemaire, nepotata profesorului Florian Ştefănescu-Goangă – Fragment din masa rotundă Generaţiile următoare (nepoţi şi fii despre bunici şi părinţi) organizată în cadrul Şcolii de Vară de la Sighet din iulie 2005 şi publicată în volumul Şcoala Memoriei 2005, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2005
