Despre prezent si trecut, despre impliniri si regrete, cu o mare poeta, militanta de frunte a vietii publice romanesti
“Nu mi-am dorit niciodata sa fiu o vedeta.
Intotdeauna, celebritatea mi-a prisosit”
– Stimata doamna Ana Blandiana, in ultimul timp ati disparut din atentia publica, dupa ce – in primii ani de dupa 89 – ati fost o “vedeta a zilei”, in calitate de presedinta a Aliantei Civice. Ce s-a intamplat cu militanta de atunci?
– Nu mi-am dorit niciodata sa fiu o vedeta si nu m-am simtit si nu m-am purtat niciodata astfel; intotdeauna celebritatea mi-a prisosit si m-a stanjenit atat ca scriitor, cat si ca om care a incercat sa schimbe ceva in mersul adesea insuportabil al lucrurilor. Ea a fost cu atat mai greu de suportat, cu cat a starnit in permanenta dorinte de manipulare, carora trebuia sa le rezist, pentru a nu fi transformata in portdrapel al unor false cauze ce ascundeau interese de care eram straina. Astfel am refuzat, in ianuarie 1990, sa raman in vitrina Frontului Salvarii Nationale, unde fusesem pusa fara sa fiu intrebata, in schimb am participat la miscarea din Piata Universitatii, ca si la crearea si conducerea Aliantei Civice. Speram, astfel, ca se va impune vietii publice Proclamatia de la Timisoara, cel mai important text politic de dupa 89 si, de fapt, singurul program coerent de transformare a Romaniei comuniste intr-o societate democratica. Au fost demersuri morale si politice de exorcizare a raului, a caror radicalitate a produs reactii de respingere violenta din partea clasei politice. Sa nu uitam insa ca, pe de o parte, fara acele valuri de elan civic si rezistenta intelectuala, Romania anilor 90, cu mineriadele, dezinformarile, scenariile si travestiurile ei, avea toate sansele sa devina un fel de Belarus. Pe de alta parte, toate examenele de selectare a candidatilor supusi unor grile moral-politice de care fac atata caz partidele acum, in preliminariile alegerilor din 2004, nu reprezinta decat supunerea – chiar daca masluita si ipocrita – la ideile Aliantei Civice din 90, 92, 96, 2000, idei care, cu mare intarziere, s-au impus opiniei publice si au fost inganate de clasa politica. Ne propusesem sa predam alfabetul democratiei atat alegatorilor, cat si celor alesi, si sa functionam ca o interfata intre cei ce deleaga puterea si cei ce o exercita. Realitatea a dovedit ca alegatorii au fost mai educabili decat alesii, iar dupa 1996, am avut surpriza sa descoperim ca, ajunsi la putere, chiar cei pe care ii sprijinisem erau deranjati de radicalitatea oamenilor si-a ideilor in numele carora ajunsesera acolo. In ceea ce ma priveste, am refuzat din principiu demnitatile, functiile, candidaturile, nu numai pentru ca nu aveam timp si nu-mi doream decat sa ma reintorc la scris, ci si pentru ca istoria prin care trecusem ma obligase sa devin un luptator, dar nu avea cum sa ma oblige sa devin un administrator.
– Din perspectiva anilor care au trecut, regretati implicarea aceea? Ce-ati castigat, ce-ati pierdut? Sunteti o mare poeta. Creatia literara n-a suferit de pe urma “tradarii”?
– Nu pot sa nu regret zece ani de viata sustrasi propriului meu destin si oferiti absolut gratuit celorlalti. Zece ani in care nu am avut odihna, nu am avut salariu si nu am avut nici macar certitudinea ca sacrificiul meu foloseste la ceva. Asta nu inseamna, insa, ca as fi putut face altfel, nici ca nu m-as purta la fel daca ar trebui sa o iau de la capat. Umilinta de a nu putea schimba nimic inainte de 89 fusese prea mare pentru ca in conditiile aparitiei libertatii sa nu incerc sa schimb ce era de schimbat. Fara aceasta incercare, oricat de scump platita, m-as fi simtit vinovata si pentru ce fusese inainte. De castigat, n-am castigat decat un anumit sentiment al datoriei implinite. De pierdut, am pierdut imens: timpul, linistea, faptul ca am devenit tinta vie a atacurilor tuturor celor pe care i-am deranjat din ticalosii, din minciuna sau numai din somn, faptul ca am fost insultata, maculata, amestecata, confundata cu oameni carora nu le semanam, pentru ca ei aveau interese – in timp ce eu aveam credinte si idei. De scris, am continuat sa scriu si sa public (“Soarele de apoi”, “Ghicitul in multimi”, “Cine sunt eu?”), iar peste cateva saptamani imi va aparea un nou volum de versuri, “Refluxul sensurilor”. E adevarat insa ca am pierdut beatitudinea pe care mi-o dadea scrisul, pe vremea cand era singurul centru al vietii mele.
“Trebuie sa stim ce si de ce am trait,
pentru a intelege ceea ce traim azi si
a sti ce nu mai trebuie sa traim maine”
– De la o vreme, energia dvs. patriotica s-a canalizat spre Memorialul de la Sighet. Fiindca nu toata lumea stie despre ce este vorba, v-am ruga sa-l explicati… – Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei s-a nascut din dorinta de a resuscita memoria colectiva, ca pe un antidot impotriva spalarii creierelor, care se afla la originea celor mai multe din anomaliile vietii si societatii noastre. Trebuie sa stim ce si de ce am trait, pentru a intelege ceea ce traim azi si a sti ce nu mai trebuie sa traim maine. Memorialul a inceput in 1993, sub forma unui proiect facut impreuna cu Romulus Rusan si pe care l-am inaintat Consiliului Europei, in numele Aliantei Civice. Astfel, din initiativa Consiliului Europei (care l-a si luat simbolic sub egida sa), am dat fiinta Fundatiei Academia Civica, realizatoarea Memorialului. Acesta urma sa fie (si este) format din Muzeul dedicat represiunii comuniste si rezistentei, amenajat in vechea inchisoare stalinista de la Sighet (locul de exterminare a elitelor Romaniei interbelice), si din Centrul International de Studii asupra Comunismului, cu sediul in Bucuresti. Muzeul are 50 de sali (fostele celule mari si mici ale inchisorii), dintre care 40 realizate din punct de vedere muzeografic, si 10 inca in curs de amenajare, precum si un Spatiu de Reculegere si Rugaciune, construit intr-una din curtile interioare ale inchisorii (aceasta este singura constructie a Muzeului). O caracteristica oarecum neobisnuita a muzeului, gandit ca unul de istorie, bazat pe cercetare stiintifica, este ca – alaturi de documente si dovezi – cuprinde si opere de arta, astfel incat vizitatorul poate sa inteleaga mai bine tragedia care s-a consumat in ultima jumatate de secol si ale carei urmari le traim inca. Este un memento al suferintei si, in acelasi timp, o scoala a memoriei, iar Camilian Demetrescu, Ovidiu Maitec, Aurel Vlad sau arhitectul Radu Mihailescu sunt cativa dintre marii artisti ale caror opere au devenit embleme ale muzeului, prin care trec zilnic sute de vizitatori (in perioadele de varf, vara, si in timpul sarbatorilor de Craciun, pana la 700-800 zilnic). Centrul International de Studii este organizat pe departamente: Istorie orala (cuprinde aproape 3000 de inregistrari ale unor experiente umane, subiecte ale represiunii si rezistentei); Editorial (are sase colectii, printre care Analele Sighet, Biblioteca Sighet, Documente – in total peste 20.000 de pagini), Arhiva (cu sute de mii de file – acte si presa) si Muzeografie.
Centrul de Studii este condus de Romulus Rusan, iar Consiliul stiintific este format din Thomas Blanton, Vladimir Bukovski, Stephane Courtois, Dennis Deletant, Helmut Muller-Enbergs, Serban Papacostea, Alexandru Zub, secretar fiind Ioana Boca. El reprezinta creierul realizator atat al muzeului, cat si al simpozioanelor si al Scolii de Vara. Au avut loc pana acum 10 simpozioane anuale, intre 1993 si 2002, ce au strans in fiecare an 200-250 de participanti – victime si martori ai comunismului, pe de o parte, si specialisti in istoria comunismului, pe de alta parte, veniti nu numai din Romania si din tarile Europei de Est, ci si din Germania, Franta, Anglia, Statele Unite. Scoala de Vara a ajuns la cea de-a opta editie si selecteaza in fiecare an, pe baza unui concurs, cate o suta de adolescenti, carora le tin cursuri – urmate de pasionate dezbateri – istorici, filosofi, scriitori, sociologi, lideri de opinie (din tara si din strainatate). Din punct de vedere financiar, toate acestea au fost facute cu eforturi imense: la inceput, cu sprijinul exilului romanesc (am organizat reprezentante ale Fundatiei in Franta, Anglia, Germania, Statele Unite), apoi prin proiecte de colaborare cu fundatii, universitati si institutii din strainatate. Ne-au ajutat, astfel: Fundatia germana Konrad Adenauer (pentru Scoala de Vara), Fundatia Hanns Seidel (pentru simpozioane), Universitatea George Washington din Washington D.C. (pentru o parte a proiectelor editoriale), Institutul Hoover din California (pentru Istorie Orala) etc. In 1997, Parlamentul Romaniei a votat legea prin care Memorialul este declarat obiectiv de importanta nationala, deci poate fi subventionat partial si de la buget, ceea ce ne-a ajutat sa terminam reabilitarea cladirii fostei inchisori. Din pacate, in ultimii ani, sumele acestor subventii au devenit atat de mici, incat nu acopera nici pe departe intretinerea, incalzirea muzeului si salariile (neobisnuit de mici) ale celor 30 de angajati ai Memorialului…
– Se pare ca ecoul activitatilor dvs. este mai mare in strainatate decat in tara. Sa-si fi pierdut romanii sentimentul dreptatii si-al patriotismului?
– Ecoul din strainatate este nu numai mai mare, dar si nemediatizat aici. Televiziunile olandeza, ceha, japoneza, germana (o echipa comuna Ard si Zdf se afla saptamana aceasta la Sighet), ca si canalul Arte au facut filme despre Memorial. Televiziunile romane, cu exceptia filmelor Luciei Hossu-Longin, nici nu s-au obosit sa-i mentioneze existenta. Presa scrisa a fost mai deschisa si mai interesata, dar, de exemplu, nici nu se stie in tara ca, in urma cu 5-6 zile, marele cotidian german Frankfurter Allgemeine Zeitung a dedicat o intreaga pagina Memorialului. De altfel, aceasta situatie imi este proprie si ca scriitor: anul acesta mi-au aparut patru carti in strainatate, un volum de poezii in Italia, unul in China, si doua volume – unul de versuri si altul de proza – in Macedonia. Daca nu m-ati fi intrebat, nici macar nu as fi stiut unde sa le anunt in tara… Am sentimentul ca destinul meu evolueaza pe doua linii despartite etans, in lume si in Romania. Dar nu este vorba de dezinteresul romanilor in general – fluxul vizitatorilor la Sighet creste exponential, iar cartile mele continua sa se epuizeze -, ci este vorba doar de cei care au monopolul asupra paginilor mass-media romanesti.
“Nu se mai rafuieste nimeni cu comunismul,
ci cu stafiile lui, care se misca ocult printre noi,
stricandu-ne viata si istoria”
– Memorialul este cea mai serioasa activare a procesului comunismului din Romania, daca nu unica. Mai are oare utilitate? Mai are cineva chef sa se rafuiasca cu comunismul? Mai reprezinta el o amenintare pentru Romania?
– Comunismul a disparut ca sistem geopolitic, comunistii s-au rafinat si s-au declarat democrati (chiar daca operatia de spalare a trecutului seamana aceleia de spalare a banilor, in care, in mare masura, s-au specializat tot ei…). Ceea ce a ramas sunt metodele comuniste de manipulare a vietii publice, discrepanta dintre litera legii si aplicarea ei, formele de coruptie in cadrul carora – spre deosebire de coruptia din Vest – spoliate sunt intotdeauna statul si banul public, minciuna endemica, inexistenta notiunii de onoare sau a institutiei demisiei, in cazul greselii. Toate aceste consecinte directe ale rasturnarii valorilor in perioada totalitara sunt amenintari directe pentru prezentul si viitorul Romaniei. Nu se mai rafuieste nimeni cu comunismul, ci cu stafiile lui, care se misca ocult printre noi, stricandu-ne viata si istoria.
– Ca fost si actual militant, cum apreciati evolutia tarii din ultimii ani? Exista o speranta de bine?
– Speranta de mai bine este integrarea: integrarea in Nato, care ne ridica de pe suflet spaima seculara de amenintarile rasaritene, integrarea europeana, care inseamna o intrare in randul lumii civilizate, pe care am mai trait-o o data euforic, dupa primul razboi mondial, si din care am decazut din nou dupa al doilea. In mod evident, personalitatile care domina azi scena politica au acelasi pedigree si au trecut toate prin alambicul de putere al Fsn. Dar important este ca lupta dintre ele va duce la o supraveghere reciproca in ceea ce priveste coruptia, si urmatorul guvern va fi obligat sa faca, indiferent din cine va fi format, temele integrarii. Iar integrarea va presupune obligatia de a functiona in cadrul mecanismelor europene, chiar daca imperfecte si ele, detinatoare insa ale unor valori si experiente democratice cu vechi state de serviciu.
– Exista un lucru anume pe care doriti sa-l impartasiti cititorilor nostri?
– Da, faptul ca cititorii dvs. se deosebesc evident de cei ai altor publicatii (preferand valorile traditionale, leacurile naturiste, cultul memoriei ancestrale, al virtutilor crestine) si sunt in acelasi timp mai numerosi decat cititorii revistelor decoltate sau de scandal ma face sa fiu optimista. Succesul revistei dvs. este o dovada ca tendinta spre bine este totusi mai puternica decat ispita raului. Faptul ca, mediatizand nu crime, accidente, rapiri, lovituri mafiote, ci fapte bune si modele morale, aveti succes, este un semn bun, nu numai pentru dvs., ci si pentru societatea in care traim.
Ruxandra Constantinescu
interviu aparut in “Formula As”, nr. 635, 2004, www.formula-as.ro
