posted in: 1945 documentary files
Pe fondul panicii care se instalase în ţară după impunerea de Vîşinski a guvernului „de largă concentrare democratică” („Ana, Luca, Gheorghiu-Dej/ a băgat spaima-n burgheji”) a fost decretată reforma agrară, într-un moment în care peste o jumătate de milion de militari luptau pentru eliberarea Slovaciei şi Ungariei, iar alte câteva sute de mii erau ţinuţi prizonieri în Uniunea Sovietică (162.000 fuseseră arestaţi după 23 august 1944 şi, în loc să fie deplasaţi pe frontul de Vest, au fost duşi la „munca de reconstrucţie a U.R.S.S.”).
În acelaşi timp, pentru a înlesni lovitura de stat de la 6 martie 1945, Comisia de Control al Armistiţiului dezarmase puţinele trupe rămase în ţară.
Reforma agrară din 22 martie a fost de fapt un act formal, pentru că nu se ştia câţi luptători şi prizonieri se vor mai întoarce vii în ţară şi, în orice caz, pământul luat de la proprietarii a peste 50 hectare avea să fie în mai puţin de 4-5 ani planificat să intre în posesia gospodăriilor de stat şi gospodăriilor agricole colective.
Din jurnalul profesorului Constantin Rădulescu-Motru ne putem face o părere despre atmosfera zilelor premergătoare.
17 martie 1945. Sub numele de Reformă agrară se va decreta zilele acestea o nouă împroprietărire a ţăranilor. Nu fiindcă aceştia o cer, sau fiindcă este în interesul statului, ci fiindcă partidele de stânga de la guvern socotesc că prin decretarea acestei noi împroprietări îşi vor mări popularitatea. După războiul trecut din 1916/1918 ţăranii doreau în adevăr o împroprietărire, fiindcă nu făcuseră încă experienţa împroprietăririi fără unelte de muncă şi fără o prealabilă şcoală a muncii agricole. Acum că au făcut aceste experienţe, ei nu mai cer cu insistenţă împroprietărirea; ci mai curând cer ieftinirea uneltelor agricole şi ridicarea preţurilor la produsele lor, – dar nimeni nu-i ascultă. Guvernanţii îşi urmăresc popularitatea şi deci se va face o nouă împroprietărire, de astă dată nu prin plata unei juste despăgubiri, ca de rândul trecut, ci prin confiscare. Se vor lăsa proprietarilor 50 hectare, iar restul se va confisca. Pentru proprietarii cari se îndatoraseră greu, pentru a face investiţii, această confiscare este ruina lor desăvârşită. (…)
21 martie 1945. Mă îngrozesc, gândindu-mă la obscurantismul în care vor fi siliţi să trăiască viitoarele noastre generaţii. De pe acum simt, din citirea ziarelor şi din ascultarea conferinţelor care se ţin pentru educaţia muncitorilor, cât de întunecat va fi acest obscurantism. Tonul cu care, acum trei zile bunăoară, un domn Chivu Stoica, preşedintele sindicatelor, a vorbit muncitorilor îndemnându-i a zdrobi reacţiunea şi a omorî fascismul, m-a edificat asupra nivelului cultural care ne aşteaptă. Ce este fascismul? şi în ce stă reacţia? Nu ştie nici dl Stoica, nici muncitorii, cărora el se adresează; singurul lucru pe care-l ştie dl Stoica şi îl ştiu şi muncitorii, este că cine trebuie să moară, pentru ca poporul şi fericirea să vină în Țara Românească! Cine va fi să moară, este indiferent. Numească-se fascism, reacţie, sau cum se va numi; să moară cineva, pentru că numai aşa pot trăi bine şi fericiţi muncitorii! De ce să te interesezi de cine trebuie să moară? Nu este nevoie. Dialectica materialismului economic nu cere alta decât că pentru a avea un progres, cineva trebuie să moară! Din lupta dintre clase iese progresul. Prin urmare, pentru ca muncitori să profite de progres este absolut necesar ca să moară clasa opusă lor; numească-se ea clasă de fascişti, de proprietari, de patroni, sau oricum s-or numi! Discuţie şi cumpănire de motive, înainte de a decreta moartea, sunt de prisos. Destul că pe strade şi pe vagoanele de tramvai stă afişat: moarte fasciştilor!, ce altă discuţie, ori cumpănire de motive mai trebuie? Acela care a tipărit afişele, a ştiut el ce tipăreşte. El lucrează în numele poporului. Iar acela care i-a dat voie şi bani ca să tipărească afişele, este liberatorul Europei, este mareşalul Stalin. Aşa a voit şi aşa a comandat Stalin! El a judecat pentru noi toţi. Cuvântul lui este dogmă. Ce mai încerci tu, un simplu Stoica, pus în capul sindicatelor prin cine ştie ce se întâmplare, să discuţi şi să cumpăneşti motive? Pe tonul cum vorbeşte Stoica, aşa vorbeşte Ana Pauker, aşa şi G. Gheorghiu Dej; aşa şi Vasile Luca, aşa vorbesc toţi comuniştii din Frontul Naţional Democrat … Sărmana mea ţară, unde te duce oare destinul? (…)
22 martie 1945. Astă seară la orele 22 s-a citit la Radio Bucureşti textul legii de Reformă Agrară. Aşa după cum se aştepta, toate terenurile arabile, păşune şi izlaz – cu exceptarea viilor şi a pădurilor, pentru care va veni o altă lege – terenuri care depăşesc întinderea de 50 hectare pentru un proprietar, sunt confiscate în folosul statului. Statul va împroprietări pe ele pe cei fără pământ. Statul va mai înfiinţa, în afară de ce va da la cei fără pământ: grădini de zarzavat în apropierea oraşelor, şcoli agricole şi ferme experimentale în vederea ridicării producţiei agricole şi a creşterii vitelor, etc. etc., cu un cuvânt, statul va lua asupra sa procesul agricol pe care nu l-au putut aduce moşierii. Deocamdată statul nu are pregătire pentru aceste înfiinţări, neavând nici un inventar agricol şi nici oameni speciali. Inventarul îl va lua gratuit tot de la moşierii expropriaţi. Pe oamenii speciali îi vor da cluburile comuniste din Bucureşti. Exproprierea o vor face comisiile de săteni; comisii comunale şi de plasă. Vor fi desigur diferende între moşieri şi săteni, mai ales vor fi diferende între sătenii diferitelor sate. Aplanarea acestor diferende nu este prea precis fixată prin lege. Probabil că toate sunt lăsate tot pe seama comisiilor de plasă. De ce folos va fi această lege populaţiei de la sate, este foarte îndoielnic. De altfel, în fond, nu s-a urmărit folosul acestei populaţii, ci s-a urmărit un scop politic. Prin această lege Partidul Comunist vrea să dovedească că muncitorii de oraş, prin organizarea lor, luând guvernul, au izbutit să dea ţăranilor pământ! Trecerea terenurilor expropriate apoi asupra statului este un început de organizare a colhozurilor ca în Rusia sovietică. După câţiva ani, sătenii împroprietăriţi astăzi vor fi constrânşi să muncească pentru stat, ca şi în Rusia.
(…) Nici o îndoială pentru mine că această reformă agrară, de a cărei neseriozitate toată lumea este convinsă, nu s-ar fi putut face fără sprijinul Moscovei. În fond, aceea ce se urmăreşte acum prin reducerea moşiilor la 50 ha, nu este îmbunătăţirea vieţii ţăranilor, ci este pregătirea organizării de colhozuri, după modelul sovietic. Nevastă-mea îmi scrie de la Butoeşti că sătenii, cei cumsecade, nici nu vor să audă de noua împroprietărire. Mai ales sătenii cari muncesc din dijmă pe moşia noastră. Ei nu concep cum ar putea fi scoşi de pe locurile lor, pe care muncesc de când s-au născut (căci eu nu fac schimbări între dijmaşi decât foarte rar) ca să vină în locul lor alţii de alte meleaguri. (…)
Deşi decretul pentru reforma agrară n-a apărut încă, ci este numai în studiu; comisiile de expropriere funcţionează. În ultimul moment, primesc de la nevastă-mea o nouă scrisoare (bineînţeles nu prin poştă, ci prin curier special), prin care-mi comunică vizita unei comisii de expropriere, care i-a cerut în mod simbolic câteva pogoane pentru oamenii din sat care se găsesc pe front. S-a mulţumit comisia cu şase pogoane (3 hectare). Ce poate însemna însă exproprierea în mod simbolic? Desigur, nimic altceva decât un fel de adeverinţă că poporul îşi face el singur legea de expropriere fără să mai aştepte hotărârile guvernului. În chipul acesta se va putea zice mai târziu, ca şi fără o lege publicată prin Monitorul Oficial exproprierea s-ar fi făcut. Nevastă-mea a dat ce i s-a cerut fără să întrebe cu ce drept vine o comisie de expropriere, cât timp nu există o lege! Şi ca dânsa aşa a făcut toată lumea, fiindcă toată lumea este încredinţată că în România, atât timp cât dictează Moscova a încetat regimul de legalitate. Începutul este aşadar făcut. De astăzi înainte, de câte ori poporul va dori să împartă averea proprietarilor de pământ (şi de ce nu şi de case, unelte, etc.?) îşi va constitui comisii de expropriere şi va proceda la împărţire. Nici că se poate un comunism mai practic.
C. Rădulescu Motru, Revizuiri şi adăugiri, Editura Floarea Darurilor, 1999