Ulrich Burger
DE LA MOSCOVA LA SIGHET
Drumul meu către Sighet trece prin Moscova. În octombrie 1996, căutam documente în arhivele capitalei ruse, care să-mi folosească la disertaţia mea despre intenţiile şi planurile conducerii sovietice din timpul lui Stalin pentru reorganizarea politică a României după înfrângerea Germaniei lui Hitler. Mă interesau în primul rând partidele istorice din România, şi anume Partidul Naţional ºărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Am solicitat documente din perioada cuprinsă între primăvara lui 1944 şi decembrie 1945. Ce rol ar fi trebuit să joace aceste partide, în concepţia conducerii sovietice, după ocuparea ţării de către Armata Roşie? Din punctul de vedere al ambelor partide rămânea de investigat maniera în care sovietizarea României ar fi putut fi evitată: ce strategii au urmat conducerile ambelor partide cu privire la ocupaţia sovietică după 23 august 1944, când România a schimbat tabăra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Să nu intrăm însă în detalii. Cititorii interesaţi de subiect vor putea găsi cu alte ocazii informaţii aşternute pe hârtie despre această problematică. Relevant, acum, e cum am ajuns eu la Sighet. Aflându-mă la Moscova, am intrat la un moment dat în vorbă cu directoarea sălii de lectură a arhivei privind istoria P.C.U.S.. Aceasta mi-a vorbit despre un coleg român, venit să studieze şi el documente din arhivă, cu care ar fi dorit să-mi facă cunoştinţă. Astfel l-am cunoscut pe acest specialist român care mi-a împărtăşit planurile sale de cercetare. I-am povestit la rândul meu despre faptul că, la începutul anului 1997, urma să vin la Bucureşti, unde aveam să stau trei luni. A rămas să ne revedem, aşadar, în ianuarie 1997.
După ce am sosit în România în ianuarie 1997, m-am întâlnit cu el. Mi-a explicat cum să ajung în Piaţa Amzei din Bucureşti. Acolo, în mijlocul pieţei, se afla o clădire ce adăpostea sediul Fundaţiei „Academia Civică”. După multe ore petrecute cu studiul arhivelor româneşti, de două sau trei ori pe săptămână, de regulă după-amiaza, obişnuiam să vin aici, unde tema mea de cercetare despre partidele istorice din România şi despre conflictul acestora cu comisia de control a Aliaţilor condusă de sovietici, se bucura de un real interes. Cu atât mai mult cu cât era vorba despre un istoric din străinătate preocupat de acest subiect, care putea citi în limba română şi înţelegea în linii mari această limbă. Nu mă născusem în România, nu aparţineam minorităţii germane din România şi începusem să învăţ limba română în timp ce studiam istoria Europei de Est. Cunoştinţele mele de limba rusă erau ceva mai avansate, deoarece învăţasem rusa intensiv în timpul serviciului militar, pentru a lucra ca traducător. Dar învăţarea limbii române nu era la fel de uşoară. Poţi înţelege, desigur, multe lucruri dacă citeşti cu atenţie şi îţi faci curaj spunându-ţi că ai buchisit ani întregi latina în timpul şcolii, pentru că româna este, în fond, o limbă romanică, înrudită – mai mult sau mai puţin – cu unele limbi vorbite în Europa de Vest. În orice caz, relaţiile mele cu Fundaţia „Academia Civică”, precum şi preocupările mele de a învăţa limba română s-au intensificat.
Astfel, într-una din lunile de la începutul anului 1997, mă aflam tot mai des faţă-n faţă cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan, care se interesau intens de felul în care evolua activitatea mea de cercetare în arhivele din Bucureşti. Cândva, la sfârşitul şederii mele în Bucureşti, în aprilie 1997, Romulus Rusan mi-a făcut propunerea de a participa la un simpozion ce urma să fie organizat la Sighet, în vara aceluiaşi an. Ajunsesem între timp să aflu multe lucruri despre Sighet. (…) Pentru participanţii la simpozion fuseseră rezervate mai multe vagoane de dormit în trenul de noapte Bucureşti-Nord – Sighetu Marmaţiei. Era luna iulie, deci era foarte cald, chiar şi seara. Trenul trebuia să părăsească gara la ceas de seară, să străbată Carpaţii şi să ajungă în dimineaţa următoare în orăşelul de la graniţa cu Ucraina. Călătoria s-a dovedit a fi palpitantă, stând la taclale cu colegii români pe orice temă imaginabilă. Nu s-a prea dormit, nu ştiu dacă din pricina căldurii ori a zgomotului monoton făcut de roţile trenului. În orice caz, atmosfera a fost foarte plăcută şi încărcată de un anumit romantism al călătoriilor cu trenul.
Ajunşi în Sighet, am fost cazaţi, după care a putut fi deschis simpozionul. Zeci de conferenţiari urmau să-şi prezinte expunerile în doar trei zile. Fiecare vorbitor, dacă îmi aduc bine aminte, avea la dispoziţie zece minute pentru a-şi susţine comunicarea în sala de conferinţe, plină până la refuz. (…)
Simpozioanele din micul orăşel Sighet, situat într-o zonă pitorească din nordul României, înconjurat de munţii rotunjiţi ai Maramureşului, au jucat un rol deosebit de important în activitatea mea de cercetare. M-a interesat în primul rând schimbul de informaţii de specialitate dintre mine şi colegii români, care îmi semnalau mereu noi apariţii editoriale în limba română în legătură cu tema mea de cercetare, spunându-mi unde le puteam găsi. Căci doar puţine librării ofereau spre vânzare aceste volume tipărite adeseori în tiraj mic, iar în România nu existau pe atunci mari comercianţi la care să poţi comanda, ca în Germania, cărţile dorite. Am ajuns să cunosc cercetători atât din România, cât şi din alte ţări europene, personalităţi pe care le cunoscusem până atunci doar din cărţi şi cu care aveam acum ocazia să discut personal. Asta m-a atras mereu la simpozioanele de la Sighet. Dacă pentru multe persoane, mai ales pentru cei vârstnici, din România, Sighetul însemna în primul rând un loc al memoriei şi al luptei împotriva uitării, pentru mine, care mă născusem de cealaltă parte a Cortinei de Fier, fiind astfel scutit de experimentele socialiste ale secolului XX, Sighetul însemna cu totul altceva. Am menţionat deja tema mea de cercetare, dar, pe lângă aceasta, pot afirma că interesul auditoriului din România, manifestat de-a lungul anilor şi al mai multor simpozioane de la Sighet, pentru scurtele mele expuneri cu subiecte alese din istoria R.D.G., mi-au creat un sentiment plăcut şi m-au inspirat, pornind de la credinţa că i-am ajutat pe cei interesaţi să înţeleagă fragmente din istoria poporului german, care altminteri le-ar fi rămas necunoscute sau pe care le-ar fi cunoscut cu greu.
Geist hinter Gittern. Die rumänische Gedenkstätte Memorial Sighet, editori Katharina Kilzer şi Helmut Müller-Enbergs.
Volumul, apărut la editura Frank&Timme, cu sprijinul Fundaţie Konrad Adeanuer, reuneşte texte semnate de Stephane Courtois, Patrick Moreau, acad. Alexandru Zub, Dennis Deletant, Karl-Peter Schwarz, Hans Bergel, Ulrich Burger, Tatiana Pokivailova, Pierre Hassner, Vladimir Bukovski, Edward Kanterian.
