In memoriam George Sarry (1928-2022)
În toamna anului 1954 am fost scoși cu bagaje și identificaţi. Un plutonier de la grefǎ ne striga numele dupǎ dosa rele aflate pe o masǎ în sala cea mare de la parterul celularului. Cum își auzeau numele, deţinuţii ieșeau din rând și erau escortaţi afarǎ, unde erau încǎrcaţi într-un camion, dupǎ ce li se dǎdea hranǎ rece pentru trei zile, trei sferturi de pâine și trei bucǎţi de slǎninǎ mucegǎitǎ, foarte sǎratǎ. Așa am urcat în primul camion treizeci de deţinuţi. Au urmat încǎ douǎ camioane cu deţinuţi. Încadraţi de cinci jeep-uri cu soldaţi cu arme automate am pornit spre gara Aiudului. Aici ne aștepta un vagon-dubǎ. Coboram câte unul și urcam direct în dubǎ și așa s-a procedat, pe îndelete, cu toţi deţinuţii veniţi de la penitenciar. Apoi, închiși în vagon, am așteptat o zi întreagǎ pânǎ ce duba noastrǎ a fost cuplatǎ la un tren cu locomotivǎ. Apoi, trei zile și patru nopţi am mers. Uneori așteptam prin diferite gǎri unde erau urcaţi alţi deţinuţi și înghesuiţi peste noi, care și așa nu mai aveam loc. Intrând în vorbǎ cu noii veniţi am aflat cǎ și ei erau condamnaţi tot pentru înaltǎ trǎdare. Nu știam de ce fusese rǎm selecţionaţi toţi cu aceeași infracţiune, și cu ce scop.
Abia târziu dupǎ ce am ajuns la penitenciarul Pitești și am fost repartizaţi în celule, luând legǎtura cu alţii care erau acolo, am aflat cǎ penitenciarul Pitești era destinat numai celor condamnaţi pentru înaltǎ trǎdare, la fel cum mai târ ziu am aflat cǎ penitenciarul Aiud era rezervat celor condamnaţi pentru politicǎ legionarǎ. Aici la Pitești deţinuţii erau cazaţi pe toate etajele de pe coada teului. Ca și celularul de la Aiud, clǎdirea celularului de la Pitești era construitǎ sub formǎ de „T“.
Deţinuţii politici erau pe coada teului, cu excepţia subsolului, unde erau deţinuţi de drept comun. Pe aripile teului erau, de asemenea, deţinuţi de drept comun. Aripile teului aveau douǎ etaje, pe când coada teului avea trei. Pe una dintre aripi la primul etaj era secţia femeilor. Deasupra lor erau bǎrbaţi de la drept comun. Pe aripa cealaltǎ la etajul doi erau tot bǎrbaţi de la drept comun. La primul etaj era așa-zisa infirmerie, permanent goalǎ. Tot pe același etaj era și cabinetul medical care era condus de un plutonier felcer cu numele de Cioltan (poreclit Ciortan). La subsol era baia, spǎlǎtorul, undefemeile de la drept comun spǎlau rufele pentru toatǎ închisoarea. Tot la subsol era și bucǎtǎ ria, care avea drept bucǎtari deţinuţi de drept comun, iar în subsolul teului erau camere mari locuite de deţinuţi de drept comun. Sub subsol era o încǎpere mare, prevǎzutǎ cu o ușa cu gratii de fier. Aici erau trimiși deţinuţii politici pedeapsiţi pentru nerespectarea regulamentului închisorii. Pe lângǎ camera asta, restul spaţiului la acest nivel era plin pânǎ în tavan cu cartofi, morcovi și butoaie cu varzǎ acrǎ și murǎturi, proviziile pe un an de zile din care se gǎtea mâncarea deţinuţilor. O razǎ de luminǎ ce pǎtrundea în camera de pedeapsǎ venea printr-o fereastrǎ din perete care corespundea unui tunel înclinat și mergând în sus cam trei metri. La capul de sus al tunelului era un grǎtar de fier cu sticlǎ. Grǎtarul era culcat lângǎ peretele clǎdirii. Deși sticla avea doi centimetri grosime, unul dintre ochiurile acestui grǎtar era spart și lipsea. Era cam de douǎzeci de centimetri pe cincisprezece. Odatǎ cu raza de luminǎ ce intra pe acest ochi din grǎtar, intra și puţin aer. Deasupra acestui grǎtar pe perete era fereastra de la subsol a deţinu ţilor de drept comun. Am descris acest amplasament pentru cǎ urmǎtorii cinci ani cât am stat la închisoarea Pitești, ochiul de la grǎtarul acesta a devenit o portiţǎ pe unde treceau clandestin ajutoare în sus și în jos.
Curând dupǎ ce am ajuns la Pitești am aflat cǎ toţi colegii mei de lot, condamnaţi ca și mine pentru înaltǎ trǎdare, erau și ei plasaţi prin diferite celule. Toatǎ coada teului, afarǎ de subsol, era ocupatǎ cu deţinuţi condamnaţi pentru înaltǎ trǎdare. Au început tentativele de a lua legǎtura între celule. La început a fost mai greu fiindcǎ nimeni nu avea experienţǎ în alfabetul Morse.
… Treptat, începusem sǎ ne obișnuim cu toate manevrele și zgomotele din închisoare. Dupǎ scârţâitul ușii știam cu precizie care celulǎ a fost deschisǎ. Când auzeam vreo celulǎ deschizându-se fǎrǎ motiv, imediat chemam celula de alǎturi sǎ aflǎm explicaţia. Fiecare celulǎ avea codul ei, adicǎ numele deţinutului care știa sǎ batǎ Morse. Când cineva voia sǎ se conecteze cu celula mea bǎtea numele meu. Erau și celule în care nimeni nu știa sǎ batǎ Morse sau în care locatarii nu-și luau riscul sǎ fie prinși. Pedeapsa era știutǎ. Pentru cei în vârstǎ pedeapsa putea fi fatalǎ.
Eu am fost printre primii care au fǎcut cunoștinţǎ cu beciul. Am fost prins vorbind Morse prin ţeava de calo rifer. Gardianul mi-a fǎcut raport și am fost dus la beci. Am fost bǎgat în camera mare unde nu exista luminǎ. Singura razǎ de luminǎ venea prin tunelul din perete care ducea sus la grǎtarul de la suprafaţǎ, de care am vorbit. Ajuns aici, am început sǎ cercetez noua mea locuinţǎ de jur împre jur. În locul unde se unea peretele cu podeaua de ciment erau excremente uscate acoperite cu un strat gros de praf. Cine știe de când erau. De altfel praf era peste tot. Izbitoare era însǎ liniștea care domnea în tot beciul. Am decis sǎ iau legǎtura cu celula mea aflatǎ la al treilea etaj. Am început sǎ bat în peretele de beton. Toatǎ construcţia era fǎcutǎ din beton, material perfect pentru transmiterea de bǎtǎi în Morse.
Fragment din George Sarry, Viața mea. Aminitiri din închisoare și din libertate, cu o prefață și note de Doina Jela (Dépôt légal – Bibliothèque et Archives nationales du Québec, 2010 Dépôt légal – Bibliothèque et Archives Canada, 2010)
