Am să mă refer la ultima arestare a tatei, pentru că atunci aveam vârsta când mai puteam înțelege ceva. N-aș putea să spun prea multe, pentru că evenimentele se succedau cu o viteză care mă buimăcea și, la vârsta de 11 ani, mai mult am înregistrat și mai mult am intuit anumite lucruri; apoi le-am înțeles.
În toamna lui 1958, când tata a fost arestat, era cu câteva zile înainte de a începe școala. N-aș putea să spun că a fost o surpriză când au venit să facă percheziția; tata fusese arestat de pe stradă. Au venit noaptea, a fost o mare tulburare, dar nu o surpriză, pentru că tata zicea: „L-au arestat pe cutare, pe cutare. Să știi că-mi vine rândul și mie.” Și i-a venit. (…)
Apoi a început școala… Aveam 11 ani și a fost prima experiență tristă pe care am avut-o, când prietena mea m-a ocolit. Atunci mama mi-a explicat că probabil părinții au învățat-o să nu se mai joace cu mine. Și lucrul ăsta s-a repetat pentru că, în perioada următoare, cunoscuții nu ne mai salutau pe stradă sau nu mai răspundeau la salut ori intrau în prăvălie când ne observau. Asta după ce eu mă obișnuisem ca tata să fie o persoană foarte respectată. Și acum, deodată, să fim izolați tocmai din cauza lui? Ce se întâmpla cu oamenii ăștia, că doar știau că tata era același?
…Am ajuns să termin șapte clase și trebuia să dau examenul de admitere la liceu. Am dat examenul și nu-mi venea să cred că nu mă văd pe lista celor acceptați, pentru că eram o elevă bună. Cum se poate așa ceva?! Știam că noi suntem persecutați, că mama era mereu amenințată să fie dată afară și din serviciu, și din casă, dar chiar să nu mă lase să intru la liceu, mi se părea prea de tot. Ei bine, n-a fost prea de tot. Apoi am aflat – Oradea era totuși un oraș relativ mic – că nici măcar nu au deschis dosarul. Când a venit la rând dosarul meu în fața comisiei, când mi-au văzut numele, l-au trecut de partea cealaltă. Când a aflat asta, mama a înțeles că viitorul va fi negru și a zis: „Să nu mai pierdem vremea. Intri la muncă și faci liceul la seral. Încercăm. Trebuie să facem ceva.” Eu eram cam buimacă, iar ea nu a reușit să găsească pentru mine altceva decât un loc de muncitor necalificat, la serele din Oradea.
Din intervenția Georgetei Pop n. Coman în cadrul mesei rotunde Amintiri din copilărie organizată la Memorialul Sighet în iunie 2012 și publicată în Copilăria, ca luptă de clasă, ed. Traian Călin Uba și Ilie Rad, Fundația Academia Civică, 2013
