Bordeiul era sub pământ, numai acoperişul era deasupra. Şi acoperişul era din nişte beţe mari cam cât camera asta, ca să poată să încapă tot ce aduseseră; şi de adânci, cam tot aşa erau [indică sufrageria, cameră cu suprafaţa de aprox. 30 mp]. Iar pământul care se scotea de acolo se punea peste paiele care serveau drept acoperiş. Şi era un teren mai în vale. Bordeiul nostru era puţin mai sus faţă de cel al unchiului meu, care era alături. Şi au venit apele. Am o verişoară care este în Galaţi acum, este economistă şi are o firmă. Noi aveam acea ladă de la refugiu, iar verişoara asta dormea pe ladă. Când au venit apele mari, au umplut bordeiul de apă – părinţii fiind afară, să facă diguri, să nu mai vină apa – şi n-au văzut că prin faţă, pe scări, a intrat apa. S-a umplut bordeiul de apă şi era cât pe-aci să se înece verişoară-mea, au scos-o afară, au învârtit-o de picioare, că era deja… Ea fiind mai mică decât mine – ce să ştie copilul să înoate?! – şi dormea în bordei acolo, pe ladă. Au găsit-o, au scos-o repede şi au salvat-o. Astea-s ploile alea de iunie de care vă spuneam care ne-au prins acolo, în bordeie.
interviu cu Gheorghe Cotorbai, AIOCIMS, interviul nr. 1933, realizator Oana Şerban (Bucureşti, 2005)
Gheorghe COTORBAI
(n. 29 aprilie 1945, Tudor Vladimirescu, Brăila)
Părinţii săi s-au refugiat, în 1940, din Basarabia în România. Stabiliţi iniţial în judeţul Brăila, familia Cotorbai s-au mutat apoi în Becicherecu Mic, lângă Timişoara.
În noaptea de 17/18 iunie 1951, alături de alte 44.000 persoane, au fost deportaţi şi membrii familiei Cotorbai. Gheorghe avea doar 6 ani.
Familiei Cotorbai (formată din părinţi şi trei copii) i s-a permis să ia numai câteva lucruri şi, asemenea celorlalte familii, a fost îmbarcată într-un vagon, care, de obicei, era folosit pentru transportul animalelor. Drumul spre Bărăgan a durat o săptămână şi a fost marcat de spaima generală de a ajunge în Siberia şi de lipsa apei potabile.
În Bărăgan, în localitatea Fundata (una din cele 18 localităţi nou înfiinţate pentru deportaţi), li s-a repartizat un teren gol pe care fusese cultivată lucernă. Încă din prima zi, au fost nevoiţi să îşi construiască un adăpost, deşi nu aveau unelte, nici materiale de construcţie. Şi-au ridicat iniţial o colibă, pentru ca apoi să sape un bordei. Abia în toamna lui 1951 au primit materiale pentru construirea unor locuinţe.
Pentru că asigurarea hranei zilnice reprezenta o adevărată provocare pentru cei deportaţi în Bărăgan, chiar şi copiii erau obligaţi să muncească. De altfel, cele mai triste amintiri pe care Gheorghe Cotorbai le păstrează din perioada trăită în Bărăgan sunt legate de munca obligatorie la fermele de stat. Când nu erau la şcoală, copiii de toate vârstele erau obligaţi să participe la muncile agricole – plantat, cules, îngrijit diferite culturi de roşii, arpagic, ceapă, bumbac, orez. Hrana pe care o primeau în timpul muncilor era insuficientă şi lipsită de consistenţă, în timp ce ziua de muncă era plătită numai când era îndeplinită norma.
foto: Şcola din Fundata (AFCIMS, fond Zina Radu)
După ridicarea domiciliului obligatoriu, familia sa, neavând unde să se întoarcă – pentru că toate bunurile le fuseseră confiscate -, a rămas în Bărăgan, iar el a plecat la Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Însă, dosarul deportării l-a urmărit mulţi ani, având probleme la intrarea la liceu şi la găsirea unui loc de muncă.
A absolvit, în cele din urmă, secţia de caloriferişti a unui liceu tehnic şi a lucrat în domeniul energiei termice.
Gheorghe Cotorbai trăieşte în prezent în Bucureşti.
