n. la 25 august 1929, Suraia (judeţul Vrancea), ţăran, participant la revolta împotriva colectivizării din 28-30 noiembrie 1957. A fost arestat la 16 decembrie 1957 şi condamnat la 18 ani muncă silnică pentru „acte de teroare”. A fost închis în penitenciarele Galaţi şi Gherla şi colonia de muncă Periprava. A fost eliberat la 13 aprilie 1964, prin graţiere.
Gheorghe Porumboiu: În data di 28 noiembrie au venit echipele di colectivizare la noi, în Suraia – să nu exagerez, da’ cred că au fost 150 di persoane – ca să bage spaima în noi, ca să nu mai facem nici o mişcare. Noi ne-am bătut exact cum s-a bătut Bucureştiu’ cu minerii. Ştiţi? Comuna Suraia era renumită că ar fi mai răzvrătitoare, şî d-aia ne-au lăsat pi noi la urmă pentru colectivizare. Au colectivizat două regiuni – Constanţa şî, dup-aia, Moldova – şî noi, raionu’ Focşani, comunele Suraia şî satu’ Vadu Roşca, am fost lăsaţi tocmai la urmă. Di la Bilieşti, (…) unde îi colectivizase deja, a venit la noi. Ş-o băgat compania asta formată dân tot felu’ di bătăuşi, care au avut probabil promisiuni că li să dă niscaiva premii. Ăştia aveau maşâna cu alimenti, cu butoiu’ cu vin dân urma lor, şî îi baga beţi, cum baga ruşii trupa pi front. Şî, joi, pi 28 noiembrie di pi la ora unu, s-a luat să umble. S-a format echipe di câte 12-13 inşi, cu câte un delegat d-a’ nostru dân comună, şî avea şî câte un ofiţer dân Miliţie îmbrăcat în civil. Ş-o umblat. Prima zi au luat contact cu cătunu’ Loturi – aşa îi spunem noi, Loturi. D-acolo a alungat oamenii o echipă. În cătunu’ Butuceni a fost o altă echipă. Şî aici s-a întâmplat rezistenţa. (A fost patru inşi care a fost condamnaţi dân Butuceni.) Şî dacă a întâmplat rezistenţa, a fujit. A intrat spaima în ei!
Acum, p-aici pi la noi a trecut o echipă şî s-a dus la un vecin aici, la Ionică Lupu, în spatele grădinii mele. Când s-a dus la Ionică Lupu acolo, eu am sărit în grădină şî m-am dus şî eu acolo, să vedem ce fac ei?, ce urmări are?, ce vrea să facă? Ş-am întrebat: „Dom’le, nu vă supăraţi, dumneavoastră aveţi ceva cereri? Cum să face colectivizarea? Că eu, când am făcut armată, făceam lecţii politice şî spunea că di binivolu’ nostru, dacă vrem noi să ne trecem. Da’ dumneavoastră acum cum v-aţi recomandat: procurori, avocaţi…” Şî m-a luat, domnule, împrejur ca să mă ia la bătaie. Oamenii stătea la drum afară, şî când a văzut că ei îmi dă roată, atuncea a dat oamenii brânji la poartă şî a intrat înăuntru, şî ei atuncea a plecat, că s-au temut ca nu cumva să îi ia la bataie.
Sara s-au strâns aicea, la fosta judecătorie (aşa îi spuneam noi, că a fost judecătorie comunală, aicea, di plasă). Şî pi toţi i-au cazat acolo: le-a pus paie, le-a pus pături peste paie, ş-au dormit acolo. Sara, oamenii au voit ca să intre la ei, da’ au avut pază. Tot di lichele di la noi d-aici, dân sat, era paza. A doua zî, ce s-a gândit ei? Să plece cu toţîî. Ş-au plecat.
Acuma, a doua zî, noi ne-am început a aduna poporu’: copii, femei, tineret – c-aveam 28 di ani atunci. Ş-am ieşât pi şosea. Când ne-am dus pi şosea, încolo, spre primărie, ei vinea cu două maşâni arhipline cu ghiogaşi d-ăştia. Toţi ăştia circa 150 di oameni, a plecat la şcoala veche d-aici, dân Suraia, ş-aicea a început să iasă ca hoţii la drumu’ mare. Cine trecea încolo, gata!, îi lua să iscălească. Care nu iscălea cererea, îl lua la bataie. Ş-a bătut un băiet acoloşa, tot tânăr, nu era căsătorit, da’ era scăpat d-armată, Costache îl chema. L-a bătut pi băietu’ ăsta, a mai bătut o femeie d-acolo şî pi mătuşă-sa.
Noi, d-acolea, am luat-o după ei, după maşâni. Ş-am luat-o p-o uliţă. Venea un cetăţean d-acolo, dân partea Butuceniului, unde s-a întâmplat di i-a bătut în prima zî, ş-am întrebat: „Cam pi unde sunt echipele?” „Duceţî-vă, că vine di la Nică Costache încoace, dinspre Butuceni”. Şî noi am luat-o p-o uliţă – di la Niculaie Munteanu, imediat să face o uliţă aşa la stânga – şî ne-am dus până la Vasile Bulgariu, într-o răspinte, acolo. Ş-acolo ne-am întâlnit cu ei. Acolo am făcut un fel di manifestaţie. Vă daţi sama cum să face o manifestaţie: copiii fluierau, femeile începeau să strije… Când a văzut mulţimea aia di oameni…! Şî iei avea şî beţe, dom’le, făcute tot di lichielele noastre d-aicea dân Suraia. Beţe dân răchită făcute di doi ani, alea te bătea di sărea numa’ scoghitori dân tine, că alea nu să rupea cu una cu două. Şî, când ne-am întâlnit cu ei aicea, Dumitru Arbănaş, care a fost cânele nostru aici în comună, a spus: „Măi, băieţi, ia staţi, mă, staţi oleacă să stăm di vorbă!” Pân’ la urmă copiii şî femeile s-au dat înapoi şî am rămas noi, tineret dân ăsta. (N-am fost numa’ noi, să zâcem c-am fost noi buricu’ pământului, nu! Da’ noi am fost acolo în faţă când am luat contact cu ei.) Şî i-am dus înapoi, pân la şcoală, în bataie. Dedu Anton, di la Păsăşti, cu care m-am judecat eu, cum a căzut el pe-o parte, a avut şî picioru’ fracturat, şî mâna. D-acolea, a fost unu’ Matei – era di peste Siret –, la care i-a azvârlit un om o chioscă d-asta di salcâm, şî, când i-a venit o vână d-aia în cap, i-a scufundat ţasta, că avea placă d-aia. Deci, la ăştia care a venit cu echipele, groaza a fost mare… Au luat bataie cu beţili lor, că noi n-am avut, dom’le, topoare, furci… Ei nici nu ştia să fugă, că fugea cu ele pi spate aşa, cu ele pi umăr, şî i le trăgeam di pi umăr şî îl luam la bataie. În felu’ ăsta o fost ei. Şî ei s-o speriat, s-o îngrozât.
(AIOCISAC, interviu nr. 743 I, realizat în 1997)
Fragment din volumul Daniel Popa, Pe aici nu se trece. Revolte țărănești din Vrancea (1957-1958), editor și studiu introductiv Virginia Ion, Fundația Academia Civică, 2016
