Ca protest împotriva corvezilor și tratamentelor inumane la care eram supuși, s-a propus declararea unei greve a foamei. Dintre sutele de deținuți aflați în aceeași situație, au participat la grevă numai vreo treizeci, patruzeci de inși. Ne-am pomenit izolați imediat într-o baracă părăsită, cu geamuri sparte, cu paturi de fier fără saltea, dar înzestrate cu pătură. Noaptea m-am culcat în același pat cu doctorul Eusebiu Munteanu. Se pornise viscolul, vântul intra prin golul ferestrelor ca la el acasă, putina cu apă înghețase, ne era atât de frig, încât ne-a apucat dimineața fără să se prindă geană de geană. Dârdâiam lipiți unul de altul, spate la spate, când, sub pătura tocită și îngustă s-a strecurat un motan mare, roșu, care n-a mai suportat urgia de afară, a sărit pe geam și și-a ales culcușul chiar între noi. Am încercat să-l dau la o parte, însă fiara și-a înfipt ghearele în spinarea lui Sebi și a refuzat să se miște.
– Lasă-l să stea unde vrea, a zis doctorul, făcându-i-se milă de motanul grevist, ca și de propria-i piele.
Doctorul Eusebiu Munteanu era unul dintre personajele cele mai luminoase din lagăr. Prietenos cu toată lumea, distant doar cu lichelele („Lichelele sunt de două feluri: tinere și bătrâne; ferește-te de ambele specii”, m-a avertizat el), sobru, fără a fi încruntat, demn, dar fără aroganță, Sebi era model de echilibru. Într-o discuție, ridicând eu glasul mai mult decât se cuvenea, mi-a zis calm, fără urmă de supărare: „Vorbești mult, pentru că nu ai pic de dreptate.” Cum nu mă potoleam, a adăugat: „Neavând dreptate și fiind mic de statură, vrei să compensezi și să umpli încăperea cu vorbe.” Îi plăceau totuși controversele, se angaja în ele, le încuraja. Tolerant prin cultură și prin profesie, în inima lui nu exista frică, nu exista ură, doar înțelegere și compasiune. Avea aproape doi metri înălțime și mă gândeam că, hrănit cu rația care nu ar fi ajuns nici măcar unui pitic, foamea lui trebuia să fie cu mult mai mare decât a celorlalți. Poate că așa și era, însă niciodată nu a lăsat să i se vadă suferința. (…)
Greva a durat două, trei zile. Stingerea ei s-a datorat lipsei noastre de organizare, însă rolul esențial în anihilarea rezistenței oamenilor l-au jucat gerul năprasnic și promisiunile politrucului. Acesta a venit însoțit de doctorul Ionescu, medicul deținut al lagărului, și ne-a declarat că a și luat măsuri să nu mai fim folosiți la căratul lemnelor din pădure. După discursul acesta scurt, l-a lăsat pe medic să-și facă datoria. Ionescu s-a interesat în amănunțime de sănătatea fiecăruia și a promis tuturor bolnavilor că va avea grijă să-i interneze în infirmeria lagărului, chiar în acea zi. Rând pe rând, deținuții s-au întors în vechea baracă. Ultimul care a renunțat la greva foamei a fost Sebi Munteanu. Politrucul s-a ținut de cuvânt, baraca noastră nu a mai fost scoasă la corvezi, însă doctorul Ionescu a mințit fără rușine. Când bolnavii s-au prezentat la cabinetul medical, le-a râs în nas. Durduliu, rotund la față, cu pielea întinsă și lucioasă, vioi și slugarnic cu administrația, leneș și brutal în raporturile cu frații săi prizonieri, Ionescu ținea să-și păstreze nepătat numele de canalie. Reprezenta licheaua matură, cea de a treia specie, poate cea mai răspândită din lume, despre existența căreia doctorul Eusebiu Munteanu uitase să mă avertizeze.
La scurt timp după încetarea grevei, lagărul Grindu a primit inspecția unui ofițer superior, maiorul Ioanițescu. Auzisem multe despre torționarul acesta, dar nu știam cum arată la față. La față arăta negru ca tăciunele, iar la suflet era negru de cruzime. Cruzimea aveam să i-o vedem cu toții, însă cel ce i-a simțit-o pe propria lui piele a fost tânărul Preda. Preda avea două condamnări: una pentru tentativă de trecere a frontierei, iar cealaltă – cincisprezece ani – pentru revolta de la Gherla din vara anului 1958. Cred că primise pedeapsa cea mai mare dintre toți răzvrătiții de atunci pentru că nu știa de frică și pentru că era rău de gură. Abia aștepta să dea ochii cu vreun ofițer al Ministerului de Interne, ca să-și exprime protestul, indignarea, supărarea; singura lui satisfacție rămânea aceea de a le spune ticăloșilor cât sunt de ticăloși, criminalilor cât sunt de criminali. Asta a făcut și acum, în timpul inspecției. A ieșit din rând și a protestat vehement împotriva regimului de exterminare, acuzându-l pe maiorul Ioanițescu de crimă împotriva umanității. Maiorul a rezolvat chestiunea pe loc. A dat ordin ca banditul să fie dezbrăcat, să i se pună lanțuri și să fie băgat la izolator. Cu lanțuri la mâini și la picioare, lui Preda i s-a făcut vânt într-o încăpere specială, cu trei pereți de cărămidă și unul, cel dinspre curte, expus vederii tuturor, cu gratii. Ioanițescu a supravegheat personal operațiunea și a aruncat prima găleată cu apă peste cimentul acelui izolator ce aducea a cușcă de grădină zoologică. Apa a înghețat în câteva minute, iar specialistul în tortură a ordonat ca stratul de gheață să fie împrospătat din oră în oră. Gardienii executau cu plăcere un ordin atât de judicios, azvârlind gălețile de apă chiar mai des decât li se ceruse, țintind cu mare precizie picioarele desculțe ale lui Preda, în timp ce Preda, în cămașă și izmene, își zornăia lanțurile și le zvârlea în față tot ce-i venea la gură.
Din Florin Pavlovici, Tortura pe întețelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2012
Florin Pavlovici (n. 1936), student la Facultatea de Filosofie din București, arestat în februarie 1959, alături de alţi colegi de facultate, fiind acuzat de „complot contrarevoluţionar”. A fost condamnat la 5 ani închisoare pentru crimă de ”uneltire cotnra ordinii sociale”
