scriitor
arestat la 17 septembrie 1957, este condamant – prin sentința nr. 1250/1958 a Tribunalului Militar București – la 7 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
închis la Jilava, Gherla, Salcia, Periprava, Giurgeni
a fost eliberat la 6 februarie 1963
Clara Mareș, I. D. SÎRBU ŞI ZIDUL DE STICLĂ. DECAMEROANELE UNUI ATLET AL LUCIDITĂŢII
„…Sunt un simplu cărturar, martor al unei felii tragice de istorie am cunoscut câţiva martori, am fost proletar, am făcut trei ani războiul, m-am ridicat până la un doctorat şi o conferinţă universitară şi am coborât în bolgiile iadului pe care le numesc puşcărie, mină, teatru, Craiova. Din aceste pedepse, ultima e cea mai cumplită, fiindcă nu doare (ca diabetul), fiindcă e pe viaţă, fiindcă e ucigător de stupidă şi de pustiitoare”.
I. D. Sîrbu într-o scrisoare către N. Carandino, 24 noiembrie 1987, A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, Dosar nr. 5265, vol. 6, f. 62
(…) Născut în 1919, la Petrila, într-o colonie minieră, Dezideriu Sîrbu trăieşte o copilărie fericită, într-o comunitate polietnică, dar solidarizată de proximitatea minei şi a accidentelor ei. Moştenirea politică a stângii minereşti, transmisă de tatăl său, îl va conduce pe un traseu radical diferit de cel ales de majoritatea generaţiei sale. În locul cămăşii verzi, Ion D. Sîrbu preferă carnetul roşu al partidului comunist aflat în ilegalitate.
Admis la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Cluj, Ion D. Sîrbu îşi trăieşte studenţia între permisiile de pe front, însă experienţa este una revelatorie pentru iluziile sale politice.
Implicându-se activ în susţinerea minerilor grevişti din ianuarie 1941, puterea de dreapta decide să-l pedepsească pe Ion D. Sîrbu pentru convingerile sale de stânga, trimiţându-l pe frontul de răsărit.
În mod paradoxal, Sîrbu va ajunge să fie pedepsit şi pentru convingerile sale de stânga din momentul în care critică, din calitatea sa de ziarist activ dintre 1944-1949, multe dintre măsurile comuniste. Observator atent al realităţilor primilor ani de după război, Ion D. Sîrbu îşi permite chiar punerea în discuţie a dogmei oficiale, păcat capital pentru comunistul generic.
Întors de pe front, constată apariţia unei „generaţii spontane de ilegalişti”, realizând că lui îi este imposibil să facă „pasul înapoi din morală în politica” acelor ani. Capacitatea sa nativă de a separa net binele de rău, dublată de experienţa sa directă, îl obligau să constate că era nedemn să fie de aceeaşi parte a baricadei cu cei care condamnau întreaga elită culturală a ţării. În consecinţă, momentul confruntării făţişe între el şi regim se apropia inexorabil.
Atacul concertat pe care autorităţile comuniste decid să îl conducă împotriva reperelor intelectuale ale vremii, îl determină pe cel mai tânăr asistent universitar care era Sîrbu în 1947, să opteze pentru cinste în defavoarea carierei. Refuză să se dezică de Lucian Blaga, mentorul său, după ce acesta devenise un „caz” în presa acelor ani, ba chiar îşi consolidează relaţia cu Blaga, devenind „bufonul majestăţii sale” în condiţiile izolării tot mai accentuate la care filosoful clujean era supus.
Fidelitatea faţă de magistrul său îi este pusă la încercare o dată în plus de către Pavel Apostol, responsabilul comunist al Universităţii clujene, fost doctorand al lui Blaga însuşi, atunci când acesta îi cere explicit să îl compromită pe poet. Trântind uşa amfiteatrului universitar, Sîrbu închide iremediabil uşa carierei sale academice şi didactice, după cum Blaga însuşi i-o subliniază.
În decembrie 1949 Sîrbu este exclus din Universitate alături de Lucian Blaga, Liviu Rusu şi D.D. Roşca. În jurnalul senectuţii sale, compania acestor mari profesori alături de care a fost silit să părăsească învăţământul superior echivalează cu o importantă distincţie morală. Chiar dacă va plăti întreaga viaţă pentru gestul său eroic de a rămâne ferm de partea adevărului, Ion D. Sîrbu nu îl va regreta niciodată. Conştiinţa împăcată îi va alina rănile tuturor torturilor fizice şi psihice la care va fi supus ulterior.
Îndemnat de magistrul său să părăsească „aerul irespirabil” al Clujului anilor ’50, Sîrbu ajunge la Bucureşti în 1956. Deşi începe o carieră literară promiţătoare, în septembrie 1957 este arestat din redacţia revistei Teatrul fiind acuzat de omisiune de denunţ. Vina imputată consta în participarea la o discuţie despre revoluţia maghiară alături de Ştefan Augustin Doinaş şi de Marcel Petrişor, iar Ion D. Sîrbu nu considerase necesar să se… autosesizeze. Lipsa de „vigilenţă patriotică” îi va fi pedepsită iniţial cu un an, apoi cu şapte ani de detenţie politică.
Prima coliziune făţişă între Sîrbu şi sistem are loc imediat după arestare când i se cere, în mod ceremonios, apoi din ce în ce mai dur, să colaboreze cu Securitatea în calitate de informator.
Refuzul sistematic îi aduce suferinţe fizice şi psihice. După bătăile pe care torţionarul Enoiu i le aplică, Ion D. Sîrbu este dus în faţa căpitanului de anchetă Tudor Vornicu care îl ameninţă cu dispariţia fizică, dar mai ales literară. „Foarte calm, măsurat, dozându-şi hipnotic vorbele şi privirea, mi-a explicat că, dacă nu renunţ la încăpăţânarea mea, organele vor fi nevoite să-mi rupă şira spinării … absolut tot ce am scris va fi dat la topit. Numele meu va dispărea de peste tot, mă şi pot considera dispărut din viaţă.”[1]
După pronunţarea sentinţei penale din 12 decembrie 1958, Ion D. Sîrbu va fi încarcerat la Jilava, Gherla, Salcia, Periprava, Stoeneşti şi Giurgeni. Condiţiile în care se desfăşura munca forţată la care deţinuţii politici erau supuşi în Balta Brăilei aveau drept scop exterminarea lor fizică. Însă Ion D. Sîrbu preferă să păstreze amintirea companionilor de calibru care îi stăteau alături: Alexandru Paleologu, Sergiu Al George, părintele Alexandru Raţiu sau părintele Mina Dobzeu, considerând puşcăria „o şcoală pentru cei cu rezerve de esenţă”[2].
Eliberat din detenţie în februarie 1963, Ion D. Sîrbu revine în Petrila natală, însă cu drepturile civile suspendate şi fără drept de semnătură. Depresia teribilă pe care o încearcă la aflarea veştii decesului celor doi mentori ai săi, tatăl şi Lucian Blaga, ambii decedaţi în 1961, este completată de cea cauzată de uşile închise, refuzurile stereotipe, toate creându-i un acut sentiment de ratare.
Eşuând în orice tentativă de a găsi un serviciu pe măsura pregătirii sale, Sîrbu ajunge, la 44 de ani, cel mai bătrân miner vagonetar din ţară, dar şi cel mai titrat, fost conferenţiar universitar şi vorbitor a şase limbi străine.
După un scurt interludiu la teatrul din Petroşani, în august 1964 Ion D. Sîrbu este numit secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova. Aproape imediat Securitatea Dolj îl califică drept suspect, transformându-l în „obiectiv”, scriitorul păstrându-şi această „calitate” până la moarte, în septembrie 1989.
Dosarele sale de urmărit, analizate de noi în succesiunea lor cronologică, sunt radiografii precise ale unui sistem totalitar obsedat de controlul absolut.
Pentru comentariile ostile pe care scriitorul le făcea, la 18 martie 1965[3] este deschisă Acţiunea Informativă „Şerbănescu” având drept scop „urmărirea lui Ion D. Sîrbu şi contactarea sa periodică”. Această urmărire este amplificată la 11 februarie 1967 când este deschis un dosar de verificare[4] pe numele lui Ion D. Sîrbu. Noua supraveghere avea la bază notele informatorului „Mihai Dugan”, un bun prieten, dramaturg, trimis special de la Bucureşti. „Dugan” notează metodic nemulţumirile scriitorului faţă de „direcţia teatrului şi organele regionale de partid [care] nu îi dădeau posibilitatea să-şi etaleze cunoştinţele şi capacitatea”[5].
Pe 28 februarie 1968 ofiţerul responsabil cu urmărirea scriitorului propune transformarea dosarului de verificare 3863 în Dosar de Urmărire Individuală[6] (DUI), însă, din motive obscure, superiorul său refuză.
Obiectivele pe care Securitatea îşi propunea să le clarifice cu prilejul urmăririi sistematice erau: dacă intenţionează să trimită peste graniţă lucrări literare de sertar spre a fi publicate în străinătate; care erau relaţiile sale cu persoane venite din exterior, ce manifestări politice are în prezent, ce atitudine are faţă de situaţia sa actuală şi concepţiile sale despre artă în general, cât şi despre creaţia literară socialistă în special[7]. Aceste obiective vor reveni aproape în toate planurile de măsuri pentru urmărirea scriitorului până în septembrie 1989.
Începând cu 1968 lui Ion D. Sîrbu îi sunt urmărite fiecare vorbă, fiecare pas şi fiecare corespondenţă. Treptat, ofiţerii doljeni sunt depăşiţi de complexitatea cazului lor, de aceea cer frecvent ajutorul şefilor lor de la Direcţia I.
Flux și reflux în mareea urmăririi
Momentele de criză ale relaţiei Sîrbu–Securitate vor fi decembrie 1969, august 1977, decembrie 1981–februarie 1982. În fiecare dintre acestea conducerea Direcţiei I de la Bucureşti se implică direct. După 1982 însuşi controlul urmăririi se mută în capitală, iar ofiţerul responsabil de caz devine maiorul Apostol Eugeniu.
În decembrie 1969 Ion D. Sîrbu ratează la limită un moment de umilire publică atunci când ofiţerul urmăririi sale, lt. Olimpian Ungherea, astăzi mare maestru mason, propune avertizarea lui „într-un cadru lărgit cu notabilităţi din artă şi cultură din Craiova, ca şi cu persoane de la locul de muncă al obiectivului”[8] [subl. n.]. Superiorul viitorului mason Ungherea refuză procedeul, însă aprobă avertizarea scriitorului, dar la sediul Securităţii Dolj.
Avertizarea din decembrie 1969 este un punct de confruntare pe care fiecare parte implicată are sentimentul că l-a câştigat. Analizând cu atenţie raţionamentele scriitorului, concluzia noastră este că victoria aparţine mai degrabă acestuia de vreme ce dorinţa sa era de a privi feţele ofiţerilor de rang înalt responsabili de urmărirea sa. Dramaturgul Sîrbu avea nevoie de această experienţă directă, pe care o obţine cu preţul mimării docilităţii.
O altă experienţă traumatizantă pe care Ion D. Sîrbu o ratează este aceea a unei noi detenţii. Între 1974-1976 scriitorul face obiectul unor investigaţii precise care aveau drept scop condamnarea sa penală sub acuzaţia presiunilor sau cadourilor făcute redactorilor de la editura Scrisul Românesc pentru publicarea volumului său Teatru. Din motive incerte şi această iniţiativă este abandonată; totuşi Securitatea impune, prin informatorii săi, derularea unei campanii negative împotriva volumului recent apărut.
Următorul moment cheie în existenţa de „atlet al mizeriei” a lui Sîrbu îl constituie revolta minerilor din Valea Jiului din august 1977. Perceput drept scriitor al minerilor, Securitatea se temea ca nu cumva I. D. Sîrbu să îşi pună cultura şi oratoria în slujba greviştilor.
Ghinionul, niciodată prea departe de existenţa lui Ion D. Sîrbu, face ca doar cu câteva zile mai devreme, la finele lui iulie 1977, piesa de teatru scrisă de el în 1950, Sovrom-cărbune pentru care, în 1958, primise şapte ani de detenţie, să fie difuzată la Televiziune sub titlul Frunze care ard. Suprapunerea revoltei minerilor fictivi peste revolta celor reali, determină Securitatea Dolj să îl trateze pe autorul dramatic cu maximum de duritate. „Luat pe sus şi tratat ca hoţii de cai”, Ion D. Sîrbu are o reacţie la fel de violentă ca şi cea a opresorilor săi.
Refuzul de a semna declaraţii de cuminţire, apărarea cu argumente împotriva învinuirilor aduse, chiar ironiile şi reproşurile la adresa ofiţerilor de informaţii conturează adevăratul portret al lui Ion D. Sîrbu. Reacţia sa în faţa presiunii este aceeaşi dintotdeauna: curajul, fermitatea, verticalitatea.
Uluiţi de reacţia violentă a scriitorului „revoltat, irascibil şi cu puternice accente de furie, căutând să ne demonstreze că este liber să gândească şi să exprime totodată ceea ce gândeşte şi că el a criticat şi va critica şi în viitor neregulile şi nedreptăţile pe care le observă în societatea noastră”, ofiţerii clasează cazul între cele patologice: „am ajuns la concluzia că nu se găseşte în deplinătatea facultăţilor mintale şi ca atare o avertizare a sa este inoportună.”[9] Apărarea propriei libertăţi şi sublinierea acţiunilor abuzive ale ofiţerilor sunt catalogate drept pură nebunie. Deci numai un nebun avea curaj să se opună unei instituţii ca Securitatea, de vreme ce la Securitate se venea umil, temător, vinovat din start. Însă I. D. Sîrbu contrazice total comportamentul standard.
Între 1978-1981 se instaurează o perioadă de acalmie între cei doi adversari; este perioada în care funcţionează un gentlemen’s agreement: scriitorul îşi temperează revolta, îşi limitează comentariile, iar ofiţerii îşi diminuează urmărirea. Graţia securistică se amplifică până la acordarea unui paşaport turistic. Astfel, în octombrie 1981, Ion D. Sîrbu trece graniţa cu destinaţia R.F.G., Olanda, Franţa, Danemarca.
Cu toate acestea, în decembrie 1981, la Craiova, se declanşează alarma maximă în momentul în care Ion D. Sîrbu, aflat în R.F.G., îi cere soţiei sale să vină să-l întâlnească, motivând boala şi oboseala. Convinşi fiind că nu vrea să revină în ţară, ofiţerii întocmesc analize fulger ale cazului. Sinteza rapoartelor impune ca cele două căi prin care fugarul putea fi adus acasă să fie soţia şi cărţile în curs de publicare. Astfel, Elisabeta Sîrbu este abil manipulată[10] pentru a renunţa de bună voie la călătorie, iar editurile la care Ion D. Sîrbu avea manuscrise sunt somate să trimită urgent scrisori pentru finalizarea procedurilor în vederea publicării. Unul dintre artizanii acestor măsuri este însuşi Iulian Vlad, general locotenent şi secretar de stat la Ministerul de Interne care vine de urgenţă la Craiova, chiar a doua zi de Crăciun.
Deşi are realmente dilema exilului, Ion D. Sîrbu alege totuşi să revină în România. Asemenea ursului Buru, ultimul său personaj antum, scriitorul alege să revină în captivitatea temniţei de dragul celor care-l iubeau.
Fără a avea probe solide, totuşi ofiţerii au intuit corect intenţia de a se exila a scriitorului craiovean. Răbdarea şi supravegherea excesivă le va furniza şi dovada: discuţia soţilor Sîrbu din 30 iunie 1982, interceptată de microfoanele nevăzute. Confesiunea lui Ion D. Sîrbu, lucidă şi emoţionantă, ne revelează dimensiunile dramei intime resimţite de scriitor: „asta e ultima explicaţie – [m-am întors ca] să mor de gât cu regimul [subl. n.], îmi face plăcere să-l văd murind, toată viaţa mea şi toate organele mele sunt reacţionare….”[11] Tonul relatării de mai sus, punctele de suspensie, tăcerile implicite ilustrează emoţia trăită, dar şi durerea socialistului Sîrbu în faţa eşecului unei idei generoase, în slujba căreia atâtea şi atâtea forţe se risipeau în zadar.
Ultimii ani din viaţa scriitorului sunt permanent jalonaţi de acţiunile Securităţii; este perioada pe care noi am numit-o Adio, Europa! În 1983 îi este refuzat de două ori paşaportul, atât pentru R.F.G., cât şi pentru Franţa, iar în mai 1985 regimul îl împiedică să fructifice bursa pe care Universitatea din Freiburg i-o acordase. În 1985 paşaportul îi este refuzat o dată în plus, însă într-un mod absolut suprarealist.
Invitat să conferenţieze în Germania despre dramaturgia românească, Sîrbu argumentează prin vârstă şi afecţiuni medicale necesitatea companiei soţiei în această călătorie. În mod absurd, ofiţerii doljeni resping paşaportul lectorului, însă îl oferă soţiei sale. Din reflex intim, Sîrbu înţelege să protesteze faţă de abuzul situaţiei de o manieră exemplară. Preşedintelui Uniunii Scriitorilor îi scrie amarnic dezamăgit însă perfect lucid: „…Nu mă interesează un paşaport care nu e un drept legal pentru orice cetăţean: un paşaport favor sau recompensă nu intră în raţiunea mea de cărturar sau de proletar al literelor române..”[12].
Începând cu 1986 cercurile urmăririi se strâng tot mai aproape de centrul lor. După ce manuscrisul romanului Lupul şi Catedrala fusese predat spre publicare editurii Cartea Românească, Securitatea interzice ferm şi irevocabil tipărirea. Perfect lucid, Sîrbu nota: „Nu vom apuca dezgheţul care să îi acorde buletin. Nu mai trimit nicăieri acest volum.”[13]
1989, ultimul an din viaţa scriitorului, reflectă preocuparea acestuia pentru moştenirea sa literară, pentru soarta manuscriselor orfane. Rapoarte detaliate[14] vorbesc neutru despre evoluţia bolii care îi va fi fatală, dar sunt esenţial preocupate de scrierile literare. Asistăm la o cursă contra-cronometru între Sîrbu, care trebuie să-şi protejeze moştenirea, şi Securitate, care vrea cu orice preţ să intercepteze şi să distrugă lucrările de sertar. Astfel dosarul ilustrează maniera în care urmărirea unui scriitor devine urmărirea unor scrieri, un transfer determinat şi de decesul autorului, dar nu obligatoriu. Nu este un caz unic în dosarele Securităţii, este doar o metodă de lucru. Din acest motiv, regimul comunist se şi temea atât de tare de scriitori. Paginile scrise aveau o viaţă proprie, independentă de creatorul lor şi care putea fi la fel de periculoasă ca orice acţiune făţişă.
Revoluţia din 1989 îl găseşte pe Ion D. Sîrbu cu sertarul plin, lucrările sale Adio, Europa!, Lupul şi Catedrala, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Traversarea cortinei sau corespondenţa sa risipită în numeroase volume cucerind generaţii de cititori.
[1] Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2009, vol. 2, pp. 320-321.
[2] Scrisoare către Ion Brad din 1963, manuscris aflat în arhiva familiei.
[3] A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 5265, vol. 1, copertă.
[4] Pentru diversele forme de urmărire întocmite de Securitate vezi Clara Mareş, „Represiunea Securităţii împotriva scriitorilor în anii 1986-1988” în De ce trebuie condamnat comunismul, Anuar IICCR, vol. I, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, ff. 201-214.
[5] A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 5265, vol. 1, f. 174.
[6] Ibidem, f. 9.
[7] Adresă a Securităţii Dolj către Securitatea Mehedinţi din 28 septembrie 1968. Ibidem, ff. 230-231.
[8] Ibidem, f. 27.
[9] Ibidem, f. 11v.
[10] Pentru detalii vezi articolul meu Occidentul, paradisul refuzat lui Ion D. Sîrbu în revista „Nirvana Socială”, nr. 2, Petrila, iunie 2009.
[11] A.C.N.S.A.S., I 5265, vol. 5, f. 55. Pentru citatul integral vezi Ion D. Sîrbu şi revanşa lucidităţii. Reperele securistice ale unei vieţi de scriitor, în revista „Verso”, Cluj Napoca, nr. 71, octombrie 2009.
[12] Ibidem, vol. 6, ff. 151-151v.
[13] Ibidem, vol. 6, f. 80.
[14] Pentru mai multe detalii vezi Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011.
Din Școala Memoriei 2012, Fundația Academia Civică, 2012
