14 ianuarie 1952
Am copt pâine și am expediat lădița la Carola. Liusic n-a plecat la lucru, fiind o zi ploioasă.
15 ianuarie
O zi grea, în sensul că Liusic a fost greu încercat, puțin și avea să-și zdrobească piciorul stâng. I-am pus comprese cu oțet. De azi nu ne-a mai dat lapte la centru așa că și asta s-a spulberat. Eu cel puțin mă simt foarte îngrijorată de copii, n-am ce le face de mâncare.
18 ianuarie
O zi cu soare, am primit 2000 lei de la Valea, de acum avem cu ce cumpăra lemne. Când suntem la mai mare aman Dumnezeu ne întinde o mână de ajutor și scăpăm de situația disperată: „Mari și nemăsurate sunt căile tale, Doamne!“
Tot azi a venit Norica la noi, ca să clarifice situația de supărare dintre noi.
19 ianuarie
Liusic a cumpărat lemne de 3200 lei de salcâm. I-am scris Valei și i-am mulțumit pentru grija ce ne-o poartă. La piață Liusic n-a găsit decât ceapă. Din ce să faci mâncare, habar n-ai.
din Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004
Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre” este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu țara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase de curând) se numește Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obișnuită să citească, să asculte muzică, să gospodărească și să-și educe copiii. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. După cum cititorii vor vedea, el duce greul existenței, deși i se refuză orice funcție calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă șanțuri, sparge stânci, curăță fântâni, scoate buturugi, ară, plivește, culege bumbac și porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei. Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai întoarcă. Destin de oameni fără țară și fără viitor… (Romulus Rusan, nota editorului)
