Eu m-am născut în 1954, iarna, în acel februarie cumplit, de care își amintesc foarte mulți până în ziua de astăzi, în închisoarea Văcărești. Am stat acolo un an și patru luni, timp în care mama nu a avut voie, până la șase luni, să mă vadă desfășată; era un mod de a o chinui. Nu știa dacă nu-mi lipsesc degete, dacă sunt sănătoasă.
M-au ținut în pușcăria Văcărești un an și patru luni, după care au încercat să o convingă să mă trimită la un orfelinat. Mama nu a acceptat, fiind o persoană foarte ambițioasă, și a insistat să fiu luată de fratele tatei, care era la Oradea și care mai avea doi copii. Cu greu a acceptat conducerea penitenciarului varianta aceasta, dar, până la urmă, a venit unchiul meu de la Oradea, și m-a dus la ei, unde am fost iubită și îngrijită, în ciuda faptului că aveau o situație materială destul de grea.
În 1957, când aveam trei ani și jumătate, a venit mama din pușcărie. Bineînțeles că nu am recunoscut-o. Nici ea n-a știut în timpul ăsta nimic despre mine; nu știa dacă mai trăiesc. …Iar în 1962 a venit tata.
Din păcate, din cauza necazurilor, a sărăciei, au divorțat. A trebuit să ne mutăm cu mama și bunica din partea mamei (care făcuse și ea cinci ani de pușcărie) la Galați, unde am locuit în condiții foarte grele, fără încălzire în camere. Eram primită de oameni cu mult suflet, toți săraci, dar care înțelegeau ce înseamnă să ieși din închisoare, să ai un copil și o mamă. Bunica nu avea pensie. Mama mergea zilnic la Forțele de muncă, unde ori nu i se găsea nimic de lucru, ori era trimisă să muncească în câte un loc unde se găsea o șefă de cadre sau un director care să o ia de mânecă la propriu și să-i spună: „Nu avem nevoie de oameni ca dumneata printre noi” sau chiar „Ia uite ce ne-au trimis! Marș afară!” Așa că am știut ani de zile ce înseamnă și foamea, și frigul. Am știut de ce pătimim și nu sufeream atunci când vedeam casele în care locuiau alți copii, jucăriile sau hainele acestora.
Pe unde putea, pe la cunoștințe, mama continua să asculte Europa Liberă sau Vocea Americii și îi căuta pe foștii deținuți politici – ceea ce atunci era un act de curaj –, despre care știa că au venit acasă, pentru a afla câte ceva despre frații ei care erau încă arestați.
Eu am învățat să nu spun nimănui nimic despre toate acestea și nici chiar când eram foarte mică niciun om matur nu reușea să afle ce vorbim în casă.
Mama a reușit, prin bunăvoința unei doamne de la Spațiul Locativ, să primească o cameră, o bucătărie și o baie, într-un demisol. Cred că a fost una dintre cele mai mari bucurii pe care le-am trăit. Eram în clasa a IV-a, ne-am mutat de Sfântul Nicolae și nu aveam nimic, în afară de o masă și două scaune, lăsate de foștii locatari. Ne uitam fericite pe fereastră, începuse să ningă, când o aud pe mama spunând: „Uite-o pe Mărioara!” Era o fostă colegă de-a mamei, împreună cu care lucrase la Oradea, trimisă parcă de Dumnezeu. A intrat, a văzut că nu avem nici perne, nici paturi, nici pâine, și împreună cu soțul ei și cu niște vecini inimoși au adus în mai puțin de o oră două paturi, două coșuri de lemne și mâncare. La școală simțeam că eram discriminată de către o parte a profesorilor; alții însă mă simpatizau. Apoi, pentru că șantierul C.F.R., unde mama își găsise un loc de muncă cât de cât stabil, s-a mutat la București, ne-am mutat și noi acolo împreună cu ea.
Am încercat să dau examen de admitere la Drept, dar mi-au răspuns că mi-au respins dosarul. Am intrat la Filologie, unde au vrut să mă facă membră de partid, dar, bineînțeles, le-am spus că nu sunt pregătită.
Când am terminat facultatea, cu toate că aveam medie mare, am fost repartizată la țară, în județul Dâmbovița, unde, timp de trei ani, am făcut zilnic naveta – o sută de kilometri. În timpul acesta, colegii cu medii mai mici erau în București. Asta era situația și, ca de fiecare dată, o acceptam. Mama mi-a transmis optimismul ei, dragostea față de oameni, dorința de a ajuta și de a te implica atunci când cineva are necazuri.
Intervenția dnei Ileana Budimir n. Opriș la masa rotundă Copilăria ca luptă de clasă publicată în volumul Copilăria ca luptă de clasă, ed. Traian Călin Uba și Ilie Rad, prefață de Ana Blandiana, Fundația Academia Civică, 2013
Părinții săi, Ileana Opriş (n. Samoilă) și Traian Opriş au fost arestați în septembrie 1953 sub acuzaţia de „omisiune de denunţ”. În fişa de încarcerare, la motivaţia arestării Ilenei Opriș se menționa „a avut cunoştinţă de fratele ei care a venit din Franţa şi nu l-a denunţat, el făcând parte din serviciul de spionaj american”. Elena Opriş a fost eliberată la 25 mai 1957. Traian Opriș a fost eliberat din închisoare în 1962.
