Dorana Coșoveanu: …Eu sunt un „dosar”. Reprezint un „dosar” încă de când aveam 12 ani și când am scris prima mea declarație către statul român, în care mă angajam că nu voi divulga nimănui ceea ce s-a întâmplat în familia mea. Declarația era dată în noaptea de 29 martie 1948, la câteva minute după arestarea din casă, de lângă mine, a tatălui meu. În clipa aceea copilăria mea s-a încheiat și am devenit o persoană cu „dosar” de securitate.
Am să vă spun cine a fost tatăl meu a cărui fotografie (emoționantă pentru mine) se află pe pereții culoarului din Memorial și, după aceea, ce a însemnat în viața dosarul pe care l-am târât după mine, ca o piatră de picior. Tatăl meu a fost pilot, ofițer de carieră, specialist în infrastructura terenurilor de aviație, comandantul aeroportului Pipera, consilierul militar al lui Iuliu Maniu – fără a fi membru al Partidului Național Țărănesc, fiindu-i doar un prieten foarte apropiat(…)
În 1948, într-o noapte, în casa noastră, în care trăiau tata, mama și trei fete, eu fiind cea mai mică, a intrat un comando solid de tovarăși, care au răscolit toată casa, au scos afară toate lucrurile, au dat foc cărților, l-au arestat pe tatăl meu și au luat declarații celor trei fete. Sora mea („mijlocia”), care avea a doua zi examen la facultatea de Filologie, a trebuit, ca și mine, să declare, în scris, că nu vom povesti nimănui ce s-a întâmplat în casa noastră, în noaptea respectivă. Am fost așezate în stradă „cu mare grijă”, ca după câteva zile să fie arestată și mama. Am rămas astfel trei fete cu toate lucrurile gospodăriei în drum și cu posibilități mai mult decât reduse de trai.
Timp de 17 ani, cât tatăl meu a fost închis, n-am știut nimic despre el. N-am știut dacă mai este în viață, dacă este în URSS sau în România, dacă îl vom găsi încercând să-l căutăm în diversele închisori. (…)
Eu eram un copil când a dispărut din viața mea și un om în toată firea când s-a întors. Aveam 30 de ani. Relația noastră a fost întotdeauna perfectă, conduita lui a fost perfectă față de noi toți, având însă, tot timpul, nenorocitul complex că noi, familia, am pătimit și vom pătimi mereu datorită „faptelor sale”. (…)
În perioada absenței tatălui meu am încercat să-mi construiesc o carieră. Aș vrea, ca o paranteză, să încercați, pe cât se poate, să vă imaginați cam ce a însemnat pentru mine ca la vârsta voastră de acum să dau examen la facultatea de Arhitectură, să intru, și după o lună să mi se spună: „Poftim afară, ești copilul unui dușman al poporului și trădător de țară.” Lucrul acesta nu se petrecea calm, decent. Lucrul acesta se petrecea cu o ședință de „demascare” în care erai acuzat, socotit un spion care a intrat, „s-a strecurat” în facultate. Acest spectacol mizerabil l-am trăit când eram puțin mai mare decât voi, la 17 ani, și am dat examen la Arhitectură, apoi la Regie de teatru, la Filologie, la Arte Plastice. De fiecare dată se repeta același scenariu. Trebuia, pe de altă parte, să trăim din ceva. Mama fusese profesoară. Dată afară din învățământ, învățase să țeasă covoare într-o cooperativă. Sora mea cea mare terminase Medicina, iar cea de-a doua Filologia, și încercau să-și găsească un post.
Cred că fiecare dintre noi, și mai ales când suntem tineri, avem nevoie de modele. M-am întrebat tot timpul cine a fost modelul meu? Care a fost personajul la care m-am referit și care evident, m-a modelat. Sigur că principalul a fost tatăl meu. Și a fost, pe de altă parte, înțelepciunea mamei, care mi-a spus atunci, la 13 ani: „Fii atentă! Ești un copil zburdalnic, ești plină de idei, ai tot felul de trăznăi în cap, te rog să te gândești când vrei să faci un lucru, ce părere ar avea tata”. Tata a devenit astfel reperul, măsura mea de înțelepciune, de hărnicie și comportament moral.
În final, am fost primită la Institutul de Arte Plastice, la secția de Istorie și Teorie a Artei și de Restaurare. Încercam să fiu cât se poate de cuminte, să-mi țin gura care nu stătea închisă foarte bine, așa cum e firesc la vârsta respectivă, dar în momentul în care în Ungaria s-au petrecut „mișcările revoluționare” din 1956, un coleg s-a dus și m-a turnat. Evident (în anul III) am fost exmatriculată. Șansa a fost că între timp tatăl meu se întorsese din închisoare, că aveam note foarte bune care au făcut să fiu reprimită și, în sfârșit, să termin facultatea. Având o medie mare aveam de ales ca loc de muncă ziarul „Scânteia” sau Televiziune sau Muzeul Național de Artă. În timpul facultății făcusem diverse colaborări: zugrăvisem firme la un magazin de legume – Aprozar se chema pe vremea aia –, desene pentru filmele de desene animate, desene pentru cărți medicale și tehnice, fusesem paznic la expozițiile temporare de artă. Orice pentru a câștiga un ban. După toate aceste experiențe nefericite am ales Muzeul Național de Artă și mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior când am ajuns muzeograf cercetător. Știam foarte bine că voi face parte din „negrii” acestui muzeu, pentru că „dosarul” exista și pentru că la orice mișcare greșită știam că voi fi dată afară. Eram chemată din timp în timp de director și-mi spunea: „Ai putea să ai o bursă. De ce nu-l pui pe tatăl tău să-și scrie memoriile din închisoare? Ai putea să ai o specializare, nu ești o fată proastă, ai mintea iute. Nu-i păcat să nu intri în partid?” În momentul respectiv, refuzând, realizai că îți iei o răspundere față de tine și față de ceilalți – răspunderea de a suporta consecințele. Realizai perfect că nu vei avea o bursă, nici o specializare, că nu vei progresa în meserie decât dacă vei munci cu disperare. Pentru mine disperarea față de artă era însă un lucru benefic. Trăiam într-un loc minunat, trăiam între tablouri, între sculpturi, puteam să scriu – mă rog, atât cât se putea, doar în domeniul respectiv – deci, într-un fel îmi făceam meseria cu onestitate și interes. Sigur că muzeul era plin de tovarăși iluștri: nora lui Ceaușescu, nepoata lui Maurer, fiica sau fiul cuiva important din nomenclatură. Toată această „protipendadă politică” era de fapt musafiră a Muzeului Național de Artă. Activitatea reală se sprijinea pe munca „negrilor”, adică a noastră, a celorlalți. Știam că suntem supravegheați – și eu în mod special – de Securitatea muzeului și a Consiliului de Stat, care era în aceeași clădire, dar în momentul în care-mi făceam meseria nu prea aveau ce să-mi facă.
Sfântul Augustin spune: „Iubește adevărul și apoi fă ce vrei”. Eu am încercat acest lucru, dar nu pot să vă garantez că am reușit. Știam că nu voi progresa profesional la fel ca un alt tânăr care, liniștit, cu un dosar de partid asigurat, putea să profite de puterea lui de muncă și de capacitatea lui profesională. Dar, pentru că există un Dumnezeu, chiar al unor „dosare”, în 1968 muzeul a fost vizitat de generalul Charles de Gaulle și în grupul celor care l-au ghidat în muzeu m-am aflat și eu. Din discuții a sesizat probabil că nu văzusem muzeul Luvru, că nu văzusem muzeele de artă plastică occidentale. Vizita a trecut și peste o lună de zile a venit o invitație oficială guvernamentală nominală, pentru Dorana Coșoveanu. Cei de la Consiliul Culturii și Educației Sociale – cum se chema atunci Ministerul Culturii – m-au chemat și m-au întrebat ce-am făcut de am primit această invitație din partea Franței. Când erai chemat și chestionat, simțeai o gheară care ți se punea în stomac, pentru că știai că, sigur, nu te bate nimeni, dar știai că ești în pericol. Acela era sentimentul pe care noi, cei pe care-i vedeți aici de vârsta mea și ceva mai tineri ca mine, l-am trăit zeci de ani, frica. Sentimentul că nu ești niciodată în siguranță și că umbra acelui dosar stă deasupra capului. Mi s-a sugerat să refuz bursa oferită. Am realizat că era ultima și singura șansă de a merge în străinătate și nu am fost de acord: „Îmi pare rău, eu nu pot să răspund și să spun că sunt bolnavă și că nu pot să merg la Paris, răspundeți așa, dumneavoastră!”. În final, directorul muzeului m-a susținut: „Eu girez pentru tine – mi-a spus M.H. Maxy – dar nu cumva să ai ideea să rămâi în străinătate pentru că Securitatea e pe capul tău.” Posibilitatea să călătoresc, să văd muzeele și să lucrez la muzeul Luvru, a fost pentru cariera mea o șansă extraordinară. „De ce te mai întorci în România?”, am fost adeseori întrebată la Paris. Nu aveam cum să rămân acolo pentru că sufletul meu, părinții, surorile mele erau în țară și rămânerea mea acolo însemna o a doua piatră de picior pentru toți, și mai ales pentru tata. Dumnezeu m-a ajutat să mă bucur din tot sufletul de tot ce mi s-a oferit în timpul acestei burse.
Ieșisem din țarcul comunist și mă simțeam un om liber. Dar dacă n-aș fi decis să rămân în afara lui, știam sigur că nu mai există drum de întoarcere, iar sacrificiul exilului nu mi-l puteam asuma.
În discuțiile pe care le-ați avut aici, pe mine m-a șocat faptul că unul dintre voi a spus: „Eu n-am ce să caut în România, nu-mi place, nu mă simt bine în România”. L-aș întreba: unde s-ar simți bine?, unde crede că s-ar simți mai bine? Care este experiența lui de viață, care să-i permită să aleagă? Eu eram mai mare decât voi, terminasem facultatea, când am fost pusă în situația de a alege, de a putea alege. Am regretat adeseori întoarcerea în România.
Exasperată de ce se întâmplă aici, m-am gândit că era poate mai bine dacă rămâneam în Occident. Dar în fapt, aici a fost locul meu în care m-am regăsit, mi-am făcut și mi-am publicat studiile și albumele de artă, în care am avut posibilitatea ca în timpul Revoluției să protejez operele de artă importante ale Muzeului, să mă simt un om util și fericit pentru că lucrurile se schimbau sub ochii mei, în sfârșit. Colegii mei m-au ales atunci director al muzeului, împreună cu criticul și filozoful Teodor Enescu. Eram în fața unui muzeu distrus, a unei clădiri distruse în mod criminal, cu tablouri arse și multe obiecte avariate. Revoluția era plătită scump, foarte scump. Nu a fost ușor să trec de la muzeograful care, într-un birou izolat, scrie, cercetează, „discută” liniștit cu Rembrandt sau cu El Greco (chiar dacă are tot timpul umbra omului de la Securitate în spate) la omul răspunzător pentru o clădire imensă, cu un patrimoniu de mii de obiecte de valoare și 300 de salariați în subordine. A trebuit să devin deodată suportul, „modelul” colegilor mei tineri. Apoi au început relațiile cu toate muzeele din străinătate, posibilitatea de a ne prezenta cu expoziții de patrimoniu în occident. Gândiți-vă că în momentul acela au existat directori de muzee din Europa și din USA care au venit să ne ajute material și care au mărturisit că n-au crezut că în România există un astfel de muzeu. „Ați crezut că este cu pământ pe jos?” le-am răspuns odată exasperată și jignită de mirările lor continue. Mi-aduc aminte că după o vizită a lui Rabindranath Tagore în România m-a șocat observația lui: „De ce într-o țară așa de mică e așa de mare amărăciune?” a scris el atunci. Da, era multă amărăciune, dar nu lipseau valorile. După ’90 am format o comisie și am recuperat, din fostele case ale lui Ceaușescu, tot ce însemna operă de patrimoniu; le-am introdus în inventarul muzeului, în așa fel încât nimeni să nu se poată atinge de ele. Evident, am enervat fosta nomenclatură comunistă. Din aceste case de odihnă sau de vânătoare (peste 40 în toată țara) s-au recuperat peste 2000 de piese! Și, cu toate acestea, mi-a rămas sufletul la câteva tablouri pe care nu le-am putut lua: „Anemonele” lui Luchian, unele dintre cele mai frumoase, care erau în camera de masaj, de la Snagov, a Elenei Ceaușescu; „Florile” de Tonitza și un portret de Grigorescu, care erau puse pe culoarele din demisolurile Palatului de la Snagov. Exista acolo un „administrator” cu grade care s-a opus – în ciuda unui ordin semnat de primul ministru (Petre Roman) și de ministrul Culturii (Andrei Pleșu). Lucrurile acestea mi-au dovedit că „dosarul” meu exista în continuare. Mi-au dovedit și în 1994 când eu am fost destituită în 24 de ore din Muzeul Național de Artă. Iată, dosarul a existat atunci și există și acum, sunt convinsă, pentru că am rămas o persoană incomodă. Un om care devine membru al Alianței Civice în ’90 și este mereu activ, care intră în Fundația Academia Civică și încearcă aici la Sighet, să ajute, cât poate…
Eu vreau să cred că voi – ținând seama că nu aveți un „dosar” și niciodată nu veți avea, că nu va sta nimeni să vă urmărească, să vă întrebe: unde-ai fost?, ce-ai vorbit?, unde te duci?, fă un raport cu cine ai vorbit – ar trebui să vă bucurați din plin de tot ce aveți. Sigur că e greu să înțelegeți cum a decurs tinerețea pe care am avut-o eu și pe care n-am uitat-o. Dar să nu vi se pară că totul este meritat și totul vi se cuvine. Lucrurile se obțin uneori cu mari sacrificii, cu renunțări, dar mai ales cu ambiție, cu dorință de a lupta pentru un ideal, cu dorință de a iubi adevărul acela de care vorbește Sfântul Augustin, pentru că iubind adevărul poți să faci ce vrei, fiind împăcat cu tine și cu ceilalți. Tentațiile sunt diverse și foarte mari. Eu le-am avut. Erau și mai mari atunci pentru că trăiam într-un „lagăr” din care aș fi putut să zbor și poate ajungeam un mare specialist la Paris. M-a adus înapoi iubirea pentru ce lăsasem în urmă, iubirea pentru cel de lângă mine, pentru tatăl pe care-l așteptasem 17 ani, omul care atunci când am plecat mi-a spus: „Ești destul de mare să judeci singură. Faci cum crezi. Nu te gândi în urmă, gândește-te înainte, gândește-te cum crezi că e bine pentru tine.” El a continuat să fie pentru mine un model pentru care compromisul de orice fel nu exista. Omul care a făcut războiul, a trecut prin pușcării dure, dar a rămas un generos, un om bun și iertător, amarnic în judecăți, dar drept. Încercați să vă alegeți un model. Că acesta este unul din părinții voștri, că este Ana Blandiana sau Doina Cornea sau altcineva, cântăriți bine, gândiți-vă cum vreți să ajungeți, ce vreți să faceți cu viața voastră. Pentru mine lucrurile au fost destul de clare. Și adesea m-am întors cu gândul la cea spunea Kipling (nu în „Cartea junglei”!): că-i plac „oamenii care, întâlnind în calea lor și izbânda, și înfrângerea, se poartă deopotrivă față de aceste două amăgiri”.
Fragment din intervenția Doranei Coșoveanu la masa rotundă Generațiile următoare (nepoți și fii despre bunici și părinți) din cadrul Școlii de Vară de la Sighet, iulie 2005 și publicată în Romulus Rusan (ed.), Școala Memoriei 2005, Fundația Academia Civică, 2005
