Home » Deutsch » Gedenkstätte » Nachrichten » In memoriam Dumitru Şandru

In memoriam Dumitru Şandru

posted in: Nachrichten
Dumitru Şandru
(7 septembrie 1934-26 iunie 2013)
istoric, cercetător la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaş, profesor la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, autor a numeroase lucrări despre problematica agrară în România în perioada interbelică şi în timpul ocupaţiei sovietice şi al unui important volum despre mişcările de populaţie din România
 
 
 
 
 
 
Transferul locuitorilor din România în Uniunea Sovietică
Fragment din conferinţa suţinută la Şcoala de Vară de la Sighet în iulie 2011 şi apărută în volumul Şcoala Memoriei 2011
În ianuarie 1945, sub presiunile exercitate de comandamentele militare sovietice şi de împuterniciţii Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din capitalele de judeţe, poliţia şi jandarmeria română au pornit o adevărată vânătoare împotriva celor veniţi din Basarabia şi din nordul Bucovinei pentru a-i forţa să se întoarcă în teritoriile respective. Mai mult, în presa apărută în ziua de 13 ianuarie, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a dat publicităţii, la indicaţiile Comisiei Aliate, un comunicat al cărui conţinut a produs ample comentarii în rândul populaţiei. Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului face cunoscut pe această cale locuitorilor originari din Basarabia şi Bucovina de Nord care şi-au adus în ţară după 22 iunie 1941 diferite obiecte materiale ce le aparţineau că aveau obligaţia de a le declara şi preda, pentru a fi restituite, conform art. 12 din Convenţia de armistiţiu, întrucât nu s-a recunoscut dreptul de a menţine bunurile decât pentru cei care le-au evacuat înainte de 22 iunie 1941, în conformitate cu convenţia româno-rusă din 1940 privitoare la această chestiune. Termenul pentru predarea lor era până la 1 februarie 1945, depunerea făcându-se la autorităţile indicate în decretul-lege nr. 571/1944, adică la circumscripţiile de poliţie în oraşe şi la posturile de jandarmi în comunele rurale. Cele două autorităţi trebuiau să procedeze cu aceste bunuri ca şi cu cele predate în termenul indicat de decretul amintit . Pe lângă faptul că obligaţiile inserate în comunicatul din 13 ianuarie 1945 apăreau ca rezultat al unei interpretări forţate a textului art. 12 al Convenţiei de armistiţiu, ele încadrau de fapt bunurile personale ale refugiaţilor în categoria capturilor de război, iar măsura, judecată global, se înscria ca un act de confiscare a bunurilor personale. 
Principalul efect al încercărilor de trimitere a refugiaţilor în locurile de origine a fost dispariţia multora dintre ei din localităţile în care îşi stabiliseră domiciliul şi punerea lor sub urmărire. Prefectura judeţului Bacău a cerut legiunii locale şi celei din judeţul Neamţ, la începutul lunii ianuarie 1945, să descopere şi să înainteze Legiunii de jandarmi Bacău, sub escortă, un număr de 34 de persoane care, potrivit ordinelor în vigoare, trebuiau să se pregătească pentru a pleca în Uniunea Sovietică, dar care, fiind lăsate libere, dispăruseră fără urmă . În nota informativă a Legiunii Teleorman, din 14 ianuarie 1945 se preciza că locuitorii refugiaţi de pe teritoriul U.R.S.S. fugeau din sate, abandonând orice bagaj şi că se deplasau din comună în comună, pentru a li se pierde urma, ca să nu fie ridicaţi şi trimişi în Rusia. “Mulţi dintre aceştia se exprimă că mai bine vor a fi executaţi, decât să fie repatriaţi, căci ei ştiu foarte bine că nu merg la vetrele lor, ci vor fi deportaţi în Siberia, fiind calificaţi de U.R.S.S. ca trădători” (subl. autorului). Legiunea anunţa că luase toate măsurile pentru a-i preda, fiind cazuri când ea a urmărit chiar pe teritoriile judeţelor Dolj, Romanaţi şi a altora pe unii dintre cei fugiţi . La 20 februarie 1945, Inspectoratul Regional de Jandarmi Suceava informa legiunile din subordine că, în ultimul timp, refugiaţii din Basarabia şi din nordul Bucovinei, sesizând că urmau să fie trimişi acasă, începuseră să dispară din localităţile în care veniseră, pentru a se sustrage de la această măsură. Se ordona urmărirea lor şi punerea sub supravegherea jandarmilor, pentru a nu părăsi localitatea şi aducerea celor dispăruţi . 
Mulţi dintre refugiaţi au dat declaraţii scrise în faţa autorităţilor locale şi în prezenţa unor martori, prin care precizau că nu doreau să plece din România, dar acestea nu i-au împiedicat pe ruşi să solicite repatrierea lor. În judeţul Baia se stabiliseră, între alţii, în 1938 – 1940, nouă persoane din comuna Boian, judeţul Cernăuţi, la Cornu Luncii, în 1943 – 1944 alte două din judeţele Soroca şi Bălţi, la Bogdăneşti, iar în cursul anilor 1942 şi 1944 au venit la Boroaia opt basarabeni din judeţele Soroca şi Cetatea Albă. Dintre locuitorii de mai sus, numai unul, Gheorghe Craveţchi, din Boian, a cărui soţie şi copil rămăseseră acolo, a cerut să se repatrieze. Cu toate acestea, căpitanul Malodeţchi a ordonat prefectului judeţului Baia, iar prefectul, la 17 ianuarie 1945, legiunii, ca, în termen de 48 de ore, persoanele de mai sus să fie aduse sub escortă . La 13 ianuarie 1945, Vasilina Maciujec, din comuna Bahna, judeţul Storojineţ, stabilită în comuna Rădăşeni, judeţul Baia, era somată de prefectură ca, în termen de două zile, să se prezinte la Fălticeni echipată pentru a se repatria în Uniunea Sovietică . La 1 martie 1945, Prefectura judeţului Baia anunţa legiunea că i se ceruse de către împuternicitul Comisiei Aliate de Control; din Fălticeni un tabel nominal cu toţi locuitorii din Basarabia şi din nordul Bucovinei, cu indicaţia locului în care se aflau ei. Celor supuşi repatrierii, adică celor veniţi după 22 iunie 1941 în ţară, trebuia să li se comunice urgent să se prezinte la sediul din Fălticeni al Comisiei Aliate de Control, în maximum cinci zile . 
Sub presiunile exercitate de către autorităţile sovietice, unele persoane care solicitaseră să rămână în România s-au văzut silite să îşi schimbe declaraţiile iniţiale. La 2 februarie 1945, un oarecare Dumitru Voloştiuc, român, de religie ortodoxă, din comuna Răşcani, judeţul Bălţi, venit în martie 1941, cu soţia şi cu şase copii şi stabilit la Dolhasca, judeţul Baia, a dat declaraţie scrisă la postul de jandarmi, în prezenţa unor martori, precizând că “eu nu doresc şi nici nu vreau să merg înapoi la casa mea din com. Răşcani, judeţul Bălţi, pentru faptul că nu îmi place şi stau aice în com. Dolhasca, unde sunt stabilit în România” . Dar, în mai 1945, el avea să ceară să plece în Uniunea Sovietică .
De teamă de a nu intra în conflict cu autorităţile ruseşti, unele organe româneşti de ordine publică au dovedit exces de zel în executarea operaţiei de repatriere. Astfel, ca urmare a intervenţiilor reprezentanţilor locali ai Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, în cursul lunii martie 1945, Chestura de poliţie Galaţi a predat 25 persoane venite din Basarabia, din care comisia rusă a respins trei, pe motiv că plecaseră în România înainte de 22 iunie 1941 . Serviciul Administrativ pentru Armistiţiu, de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne, aducea la cunoştinţa prefecturilor şi Inspectoratelor Generale Administrative, la 17 iulie 1945, că i se comunicase, prin adresa nr. 21 085, din 9 iulie, de către Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, că persoane ce fuseseră greşit considerate cetăţeni sovietici şi trimise în Uniunea Sovietică au fost înapoiate în ţară, întrucât, în urma verificării situaţiei lor, au fost calificate cetăţeni români Aşa, de pildă, au fost returnaţi din U.R.S.S. Nicolai Mironescu, născut în comuna Negreşti, judeţul Neamţ, şi soţia lui, Ecaterina Mironescu, născută în comuna Bobeşti, judeţul Cernăuţi . Or, prin contractarea căsătoriei, Ecaterina obţinuse de drept cetăţenia română. 
Ameninţaţi cu transferul forţat în Uniunea Sovietică, unii dintre refugiaţii decişi să rămână în România au uzat de acte false, dacă le-au putut procura, pentru a se sustrage de la măsura transferului. La 5 aprilie !945, Comisia Aliată (Sovietică) de Control atrăgea atenţia ministrului de Interne, Teohari Georgescu, prin adresa nr. 634, că, în cadrul Serviciului juridic de pe lângă Secretariatul Refugiaţilor, din Ministerul Afacerilor Interne, funcţiona “o fabrică de documente false pentru aprovizionarea cu ele a cetăţenilor sovietici evacuaţi din Basarabia”. Documentele se pregăteau sub formă de adeverinţe, semnate de Ionel Bratu şi Liviu Runcan, de la acel serviciu, şi ele menţionau că persoanele respective erau evacuate încă din 1940, astfel că nu mai puteau fi considerate cetăţeni sovietici, iar avocaţii primeau câte 5 000 de lei pentru fiecare adeverinţă. Cum generalul V.P.Vinogradov a solicitat verificarea situaţiei şi tragerea la răspundere a vinovaţilor, la 11 aprilie 1945, delegaţii Direcţiei Generale a Poliţiei au descins la Comisariatul General al Refugiaţilor şi Evacuaţilor, unde au descoperit 138 de carnete de identitate pentru fugarii basarabeni, ştampilate, dar necompletate .
…. Paralel, unii români din teritoriile pierdute, după ce au intrat în ţară, s-au refugiat de aici în state vecine. În noaptea de 4/5 decembrie 1944, autorităţile militare sovietice din Bulgaria au arestat, la Rusciuc, pe Gheorghe Caftanat şi pe Ion Podoleanu, fugiţi în mod fraudulos din România, cu intenţia de a trece în Grecia. Ambii erau basarabeni şi ei plecaseră din ţară de teamă să nu fie repatriaţi în localităţile unde avuseseră domiciliul. Trimişi în România, cei doi au fost înaintaţi Curţii Marţiale din Bucureşti .
…. Autorităţile guvernamentale româneşti au încercat în repetate rânduri să discute cu factorii responsabili ai Uniunii Sovietice problema refugiaţilor basarabeni şi bucovineni, sperând să obţină acordul acestora pentru exceptarea de la repatriere măcar a unora dintre ei. După ce, la 9 aprilie 1945, premierul român, Petru Groza, a ridicat problema în convorbirea avută cu ministrul plenipotenţiar al U.R.S.S. la Bucureşti, A.P.Pavlov, fără vreun efect pozitiv , la 22 mai 1945, a avut loc, tot la Bucureşti, o altă întâlnire între acelaşi Pavlov şi o delegaţie română, condusă de preşedintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, Mihail Ghelmegeanu, axată în totalitatea ei pe problema “repatrierii” basarabenilor şi bucovinenilor. Deşi, formal, ministrul sovietic a acceptat unele concesii , ele nu s-au regăsit de fapt în dispoziţiile comunicate de Comisia Aliată (Sovietică) de Control câteva zile mai târziu Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Preşedinţia a retransmis Ministerului Afacerilor Interne, cu adresa nr. 304 140, din 28 mai 1945, instrucţiunile ce le primise de la Comisia Aliată, cerându-i să ia măsuri pentru a înregistra toate persoanele intrate în România după 22 iunie 1941 şi, în tabele separate, pe cei veniţi în ţară între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941.Paralel, toate instituţiile de stat şi particulare erau obligate să înainteze, până cel târziu la 5 iunie 1945, prin organele de poliţie sau jandarmerie, tabele cu cetăţenii sovietici aflaţi în serviciul lor. Directorii de hoteluri, proprietarii de hanuri, ai pensiunilor, ai căminelor şi ai altor locuri de cazare, care îi adăposteau, trebuiau să înştiinţeze imediat poliţia şi jandarmeria şi să îi înscrie în tabelele ce urmau a fi trimise Comisiei Aliate (Sovietice) de Control. Acei care nu s-ar fi conformat aveau să suporte pedepsele înscrise în legea nr. 651, din 21 decembrie 1944, pentru sancţionarea celor vinovaţi de sabotarea Convenţiei de armistiţiu .
După transmiterea ordinului din 28 mai 1945 s-a intensificat atât campania de urmărire a basarabenilor şi a bucovinenilor din nordul provinciei ce domiciliau în România, determinată de presiunile exercitate de multe din comandamentele militare sovietice şi de împuterniciţii Comisiei Aliate din capitalele judeţelor , cât şi acţiunile de sustragere de la repatriere a celor vizaţi, adesea cu concursul tacit al autorităţilor autohtone. În aceeaşi lună, împuternicitul Comisiei Aliate în problema repatrierii în U.R.S.S. a cetăţenilor sovietici din judeţele Arad şi Bihor acuza, într-o adresă trimisă delegatului Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, jandarmeria şi poliţia din Arad, care căutau să ascundă pe sovieticii ce trebuiau repatriaţi, pentru a eluda art. 5 din Convenţia din 12 septembrie 1944. Se menţiona că legiunea înaintase un tabel cu 654 de persoane, când, în realitate, numărul celor ce trebuiau repatriaţi era de 744; la rândul ei, poliţia municipiului Arad inclusese în tabel numai 335 persoane, dar numărul cetăţenilor sovietici din oraş era de 380. Din cei ce trebuiau să plece în U.R.S.S., 135 dispăruseră fără ca poliţia şi jandarmeria să fi luat vreo măsură pentru urmărirea lor .
Potrivit instrucţiunilor Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, toţi cetăţenii sovietici de pe întregul cuprins al României trebuiau adunaţi pe centre zonale şi predaţi Comisiei Centrale de Repatriere până la 12 iulie 1945  Operaţia nu s-a încheiat, însă, în termenul stabilit şi, datorită refuzului celor mai mulţi dintre locuitorii basarabeni şi nord-bucovineni de a pleca în U.R.S.S., autorităţile sovietice împuternicite cu dirijarea ei au fost nevoite să admită unele concesii. La 12 iulie 1945, Serviciul Administrativ pentru Armistiţiu transmitea prefecturilor spre executare şi Inspectoratelor Generale Administrative spre ştiinţă ordinul circular nr. 172 766, F.URGENT, prin care făcea cunoscute Instrucţiunile pentru lămuriri suplimentare în vederea întocmirii referatelor de exceptare în legătură cu repatrierea cetăţenilor sovietici. Cei ce veniseră în România după 22 iunie 1941 se încadrau în dispoziţiile decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941. Decretul prevedea că se considerau cetăţeni sovietici persoanele care îndeplineau cumulativ două condiţii: a) să fi avut calitatea de supuşi ai fostului Imperiu rus la 7 noiembrie 1917, precum şi copiii acestora; b) să fi locuit pe teritoriul Basarabiei la 28 iunie 1940. Deşi aceştia erau consideraţi, conform decretului din 8 martie 1941, cetăţeni sovietici şi, în consecinţă, exista pentru ei obligaţia de a se repatria, s-a admis, totuşi, să se discute cazurile acelora ce puteau fi dispensaţi de obligaţia de repatriere, ţinându-se seama de următoarele consideraţii: A) Consideraţii care aveau la bază motive de stat: 1) funcţionarii publici, inclusiv preoţii; 2) militarii şi elevii şcolilor militare; B) Consideraţii la baza cărora stăteau motive de ordin umanitar: 1) căsătoriţi de ambele sexe cu cetăţeni români; 2) bătrâni peste 60 de ani, infirmii şi bolnavii greu transportabili; 3) minorii sub 14 ani adoptaţi de cetăţeni români înainte de 23 august 1944; 4) orfani sub 14 ani aflaţi în orfelinate şi, în fine: C) Consideraţii la baza cărora stăteau motive de ordin economic: persoane care întemeiaseră în ţară o industrie sau un comerţ .