Am aflat cu tristețe de plecarea dintre noi a arhitectului Gheorghe Leahu.
Prieten al Memorialului Sighet, a participat cu entuziasm la evenimentele organizate de noi și s-a numărat printre conferențiarii Școlii de Vară de la Sighet.
În 2004 ne-a încredințat publicarea jurnalului său din anii 80. Jurnalul său secret este o mărturie fidelă a vieții familiei sale și a populației României, în cea mai degradantă și umilitoare perioadă a dictaturii, dintre anii 1985-1989.
Jurnalul descrie drama miilor de locuitori alungați din casele lor, cum arăta Bucureștiul mutilat de uriașele șantiere și inimaginabila mizerie în care se asigurau cele necesare traiului, cozile interminabile la alimente și carburanți, programul de numai două ore la televizor, frigul din case și instituții în timpul iernilor și, peste toate, copleșitoarea adulație pe care tot activul de partid îl arăta celor două „genii planetare”, Nicolae și Elena Ceaușescu.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!
Condoleanțe familiei!
Prin anii 1980 – 1989, locuitorii României „socialiste” nu bănuiau cât vor mai dura dictatura şi „Epoca de Aur”. Trăiam într-o umilinţă tot mai degradantă şi într-o duplicitate în care ne cenzuram până şi gândurile, de teama organelor de partid şi ale securităţii ce-şi răspândiseră pretutindeni filatorii şi turnătorii.
La 25 iunie 1984 Ceauşescu inaugurează lucrările de la Casa Republicii – Casa Poporului (devenită azi Palatul Parlamentului) precum şi Bulevardul Victoria Socialismului. La 2 decembrie 1984, Ceauşescu hotărăşte demolarea Mănăstirii Văcăreşti, monument de prim rang al patrimoniului naţional, iar arhitecţii din colectivul meu primesc sarcina să proiecteze un nou tribunal amplasat peste vestita mănăstire.
Între 1984 – 1985, Bucureştiul este supus unor demolări masive; basculante încărcate cu moloz traversau oraşul, iar praful din zidurile dărâmate în grabă se ridica la zeci de metri deasupra perimetrului noului centru.
Eram cap de familie. Soţia mea, Viorica – Vivi, lucra întrun mare institut de cercetare. Eu eram arhitect şef al unui colectiv de specialişti de elită din Institutul „Proiect – Bucureşti”, cel mai mare institut de proiectare din ţară. Ne creşteam cu dragoste unicul nostru fiu: Dan Leahu, student la Arhitectură.
În acei ani căutam cu disperare să ne procurăm cele necesare traiului zilnic, în timp ce la „Proiect Bucureşti” se revărsau în valuri indicaţiile „geniale” ale dictatorului, ce desfigurau Bucureştiul.
Eu şi familia, colegii şi prietenii mei, eram aparent liberi, dar duritatea dictaturii ceauşiste transformase întreaga ţară întro uriaşă temniţă.
Într-o zi oarecare de octombrie a anului 1985, disperat că nu puteam să-mi exprim nicăieri revolta, am început acest jurnal secret, în care am încercat să consemnez cum era mutilat Bucureştiul şi traiul zilnic al românilor şi al familiei mele.
Pentru jurnale asemănătoare, unii au plătit cu viaţa. N-am aflat atunci că inginerul Gheorghe Ursu (Babu), care lucra tot într-un institut de proiectare, a fost turnat la securitate de colegii săi, pentru că ţinea un jurnal secret ascuns într-un sertar. A fost arestat imediat şi ucis în 1985!
Jurnalul meu l-am scris timp de cinci ani, între 1985 –1989. Absolut nimeni, nici soţia mea, nici fiul meu, n-au ştiut nimic despre existenţa sa. Seara târziu, când mă întorceam hăituit şi obosit acasă, le spuneam că mai am ceva de lucru, mă retrăgeam în bucătărie, ei se culcau, iar eu aşterneam pe hârtie impresiile zilelor abia trecute.
Lucrând ca arhitect cu mari răspunderi profesionale, în mijlocul focarului în care se construia noul centru, am fost martor al paranoicelor şi inconsecventelor indicaţii date permanent de dictator nouă, arhitecţilor şi specialiştilor în proiectare şi miilor de constructori aduşi din toată ţara.
Am participat la faceri şi refaceri de sute de proiecte şi machete, la mari investiţii aprobate, apoi modificate, apoi mutilate de „marele geniu” cum era denumit Ceauşescu de colaboratorii săi apropiaţi. Aceştia ameninţau cu pedepse dure pe toţi cei ce greşeau sau nu realizau termenele aberante hotărîte.
Am încheiat această cronică a românilor şi a vieţii mele din ultimii ani ai „EPOCII DE AUR” în decembrie 1989.
Gheorghe Leahu, Arhitect în ”epoca de aur”, Fundația Academia Civică, 2004, 2013 (ediția a II-a)
