Există oameni al căror nume marchează într-o asemenea măsură epoca lor, încât atunci când ei se hotărăsc să plece, epoca însăși nu-și mai găsește rostul și se simte obligată să se încheie. Așa se explică probabil sentimentul de mirare și aproape de spaimă, sentimentul de sfârșit de lume pe care mi l-a dat vestea dispariției lui Ion Caramitru, vestea morții lui Pino.
Faptul că atât de multe decenii am înaintat împreună – pe linii paralele și adesea împletite – prin teribilul secol 20 și prin bolnavul început al acestui nou secol a creat între noi o solidaritate care era în același timp de generație, de sensuri artistice, de idealuri morale și de idei politice, o solidaritate care a reprezentat pentru mine un continuu punct de sprijin și care nu m-a dezamăgit niciodată.
I-am fost recunoscătoare pentru bucuria și admirația cu care ne-au îmbogățit marile lui roluri, pentru felul unic în lumea teatrului cu care știa să rostească poezia, pentru mitingurile și dialogurile Alianței Civice la care ne regăseam alături, pentru respectul pe care mi l-a trezit ca ministru al culturii, pentru încăpățânarea cu care ne întâlneam mai târziu în Piața Victoriei, pentru prestanța și frumusețea pe care a dăruit-o clădirii și noțiunii de Teatru Național.
I-am fost recunoscătoare pentru statura de artist implicat nu numai în cultura, ci și în istoria țării sale.
Pe lângă atâtea motive de tristețe, dezamăgire, lipsă de speranță ale acestei toamne, dispariția lui Ion Caramitru ne face să ne simțim și mai singuri.
La revedere, Pino!
Ana Blandiana
