Ing. ION MĂNUCU
(1944-2022)
ROMANTISM ŞI PRAGMATISM
În iunie ‘90, când trenurile cu mineri se pregăteau să vină spre Bucureşti, eu am decis să fie oprite în staţia Petroşani. Eu eram un fel de IR al CFR. Mi-au desfăcut contractul de muncă, pentru aşa-numite abateri de la siguranţa circulaţiei, dar au fost obligaţi să mă reprimească după 6 luni. În noiembrie am participat la mitingul din Bucureşti, am luat legătura cu organizatorii, am făcut cererea de intrare în AC şi apoi am făcut o filială locală pentru Dolj. Consiliul de Coordonare provizoriu de atunci al AC m-a ales preşedinte, pentru o perioadă de un an sau doi, până la Congres. Conducerea AC se întâlnea săptămânal la Bucureşti, puneam la punct toată activitatea pentru perioada următoare şi făceam analiza a ce s-a făcut. În felul acesta s-a organizat şi adunarea de la Sibiu.
La Craiova am avut activităţi de dezvoltare a Alianţei: aveam întâlniri în localităţile din împrejurimi – Băileşti, Calafat şi, bineînţeles, la Craiova. Problemele discutate în general erau civice, ale societăţii româneşti, aşa cum ieşise după revoluţie. Era o emulaţie civică, în sensul că se căutau oameni, soluţii, formule…
AC a fost puternic implicată în chestiunile politice ale ţării, mai ales că ea a făcut parte şi din Forumul Democratic Antitotalitar şi ulterior din Convenţia Democratică. În ‘92 şi ‘96 am fost efectiv elementul de legătură dintre cele două formaţii, PNŢCD şi PNL, şi prin poziţia noastră faţă de cele două partide am reuşit să facem liste comune şi echilibrate, în Craiova mai ales, unde eram puternic implicaţi. La Craiova, din 5 senatori 2 erau ai CDR şi din 11 deputaţi cam 5 erau din Convenţie. De asemenea, am supravegheat alegerile în secţiile de votare. Am organizat câteva mitinguri ale AC în Craiova şi, mai târziu, i-am primit tot aici pe Regele Mihai şi Regina Ana.
Parţial, AC şi-a atins scopurile. Dar cred că au tras-o înapoi câteva lucruri: participarea AC în Convenţia Democratică a fost un element pozitiv, dar, odată cu intrarea la guvernare a Convenţiei, Alianţa a trebuit să-şi păstreze menirea iniţială, adică cea de supraveghere a guvernării, şi, de aceea, AC ar fi trebuit să iasă imediat din Convenție după ce Convenţia a câştigat alegerile.
Un alt minus al AC a fost modul de funcţionare. Alianţa trebuia să fie și era organizată oarecum ca un partid politic şi, din păcate, Partidul Alianței Civice, format din AC, din întâmplare sau intenţionat, s-a rupt totalmente de AC, nemaipăstrând nici un element comun. Ar fi fost de dorit – așa cum se și hotărâse, de altfel – ca cele două entităţi să comunice, conducerile trebuiau să fie întrepătrunse. Partidul era necesar, pentru că cele două partide istorice, PNŢCD şi PNL, nu umpleau necesitatea de schimbare; era nevoie ca PAC să participe la alegeri, dar numai acolo unde partidele istorice nu aveau candidaţi. Au mai fost şi minusuri individuale. De exemplu, romantismul revoluţionar durează un timp, după care eşti obligat să te ocupi de problemele tale egoiste, personale, prozaice – familie, avere, administraţie ş.a.m.d. Pe de altă parte, orice om are un preţ, care poate să fie material, de poziţie socială etc. şi astfel se produc alunecările de rigoare. Fără a da nume. Societatea noastră românească este diversă şi, spre deosebire de nemţi, mai avem zicala că „se poate şi aşa“.
din volumul Solidaritatea este superlativul libertății. Alianța Civică – privire după 25 de ani, Fundația Academia Civică, 2015
