Vestea dispariţiei remarcabilului om de cultură LEON VOLOVICI ne-a îndurerat şi ne-a readus în amintire profilul său de intelectual umanist. Cercetător de largă deschidere al fenomenului concentraţionar şi al consecinţelor culturale dezastruoase ale totalitarismului de dreapta şi de stânga, Leon Volovici se înscrie în rândul cărturarilor de înaltă ţinută morală pentru care suferinţa în istorie este o rană dureroasă care nu poate fi vindecată decât prin memorie.
Reproducem, în amintirea sa, conferinţa susţinută, în iulie 2008, la Şcoala de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, la care a participat alături de soţia sa Hanna Volovici.
LEON VOLOVICI
„MEMORIE, RESPONSABILITATE, VICTIME”
Stéphane Courtois: Îl vom asculta acum pe profesorul Leon Volovici din Ierusalim, care va fi prezentat de către Ana Blandiana.
Ana Blandiana: Încerc să fac eu prezentarea domnului Leon Volovici, pentru că îmi face plăcere şi pentru că există, în mai multe feluri, legături între noi şi, chiar, între Memorialele noastre.
Încep prin a spune că, aşa cum îl văd eu, destinul domnului Volovici are trei părţi. Destinul lui intelectual şi, practic, viaţa lui, sunt o primă parte, până la plecarea în Israel, plecare care a avut loc în anul 1984 (şi a ţinut să îmi aducă aminte că 1984 este titlul unei celebre cărţi care defineşte într-un mod genial comunismul). Deci, până în 1984, domnul Volovici era un cercetător, scriitor, istoric literar din Iaşi – poate aţi văzut prietenia, care se observa în fiecare gest, între dânsul şi domnul profesor Zub, amândoi ieşeni şi colegi. Lucra la Institutul de istorie literară şi de folclor Philippide şi era autorul unei cărţi importante, care i-a fost, de altfel, teză de doctorat, care a apărut în 1976 şi care se numeşte Apariţia scriitorului în cultura română – este, deci, vorba despre un studiu care se referă la începuturile literaturii române. De altfel, fiind cercetător la Institutul Philippide, era angrenat în acea muncă de furnică, fără de care nu poate exista o cultură, pentru Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900.
A doua perioadă – împărţirea îmi aparţine mie, şi puteţi să protestaţi la perspectiva mea – este din 1984 până în 1989, perioadă în care, ajungând în Israel, a lucrat, chiar de la început, la Yad Vashem (memorialul Holocaustului din Ierusalim, unul din locurile cele mai emoţionante şi care administrează în modul cel mai inteligent emoţia, după părerea mea) – şi, profit de acest prilej pentru a-i mulţumi domnului Volovici pentru felul în care m-a condus şi m-a făcut să-l înţeleg.
Cea de-a treia perioadă este perioada de după revoluţie, când domnul Leon Volovici continuă să trăiască în Ierusalim, unde activează într-un cerc de intelectuali originari din România, care fac, după părerea mea, o muncă nepreţuită din punct de vedere cultural şi chiar psihologic. Au întâlniri periodice în care abordează teme legate de România sau chiar au invitaţi din România, iar aceste conferinţe, urmate de discuţii – într-un mod asemănător cum se desfăşoară şi ale noastre aici, la Sighet – sunt publicate după aceea în cărţi. În orice caz, este o legătură de înalt nivel cultural între cele două culturi. Pe de-o parte. Pe de altă parte, Leon Volovici a devenit în ultimii ani, din nou, un autor român, şi, în acest sens, el este autorul mai multor cărţi: al uneia apărută în 1995 la Humanitas, care se numeşte Ideologia naţională şi „problema evreiască” – o carte de teorie, cu o serioasă informaţie şi cu un mare echilibru, aş zice, şi extrem de utilă; şi două cărţi de dialog, două cărţi care seamănă destul de puţin între ele, în sensul că, pe de-o parte, este vorba despre un dialog cu Norman Manea, care se numeşte Sertarele exilului – o carte extrem de interesantă, pentru că nu este vorba pur şi simplu de o discuţie între un istoric literar şi un scriitor celebru la această oră, ci este o discuţie care începe, se continuă, se întrerupe, se continuă din nou, peste decenii, pe diverse teme. Este, pur şi simplu, un fel de meditaţie asupra lumii, asupra propriilor destine. Nu este o carte în care pare, într-o oarecare măsură, că Leon Volovici pune întrebările şi Norman Manea răspunde, este o carte în care cei doi interlocutori sunt egali sau fac, pur şi simplu, schimb de opinii.
Pe de altă parte, există încă o carte în care Leon Volovici este cel care răspunde. Eu am perceput-o şi, dacă nu îmi atrăgea el atenţia, eu o anunţam ca o carte scrisă de el. Şi sunt convinsă că este scrisă, în sensul că nu este o carte orală, ci este o carte în care răspunde în scris. Se numeşte De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi şi este nu numai o meditaţie profundă asupra acestui destin în mişcare (care cuprinde şi Polonia, pentru că doamna Volovici, pe care o s-o auziţi mâine, este poloneză), ci, în acelaşi timp, o meditaţie plină de farmec asupra lumii prin care trece, fiind scrisă de cineva care nu este niciodată încrâncenat, ceea ce mie mi se pare, în această lume semi-isterică în care trăim, o calitate maximă. Mai ales că este vorba de un personaj care a evoluat prin forţa lucrului şi a destinului pe marginea unor teme extrem de radicalizante. Adică, a-ţi păstra echilibrul, înţelepciunea şi perspectiva calmă asupra lucrurilor acolo unde, de obicei, se ţipă şi se acuză reciproc, mi se pare ceva ieşit din comun.
Lui Leon Volovici mai trebuie să-i mulţumesc pentru faptul că ne-a ajutat cu material documentar, mai ales fotografic, la sala despre persecuţiile etnice pe tema „vânzării” evreilor, unde, dacă aţi ajuns şi aţi vizitat această sală, aţi văzut că ceea ce am vrut să subliniem este faptul că, totuşi, cinismul chiar nu avea limite. Deci, pe de-o parte, în prima perioadă au existat procesele sioniste – erau băgaţi la închisoare evreii care voiau să plece în Israel sau care teoretizau faptul că trebuie să existe un stat al evreilor. După care s-a descoperit că se poate face o bună afacere din chestia asta şi au început să fie vânduţi, prin relaţii cu statul Israel, pe de-o parte, prin relaţii mai tulburi, mai particulare, pe de altă parte. Deci, vă mulţumesc pentru tot ajutorul pe care ni l-aţi dat.
Voiam să vă mai spun că, deşi Leon Volovici este pentru prima dată la Sighet – deci, este prima conferinţă pe care o ţine aici – este, de fapt, a doua pe care o ţine sub auspiciile Fundaţiei Academia Civică, pentru că anul trecut a avut o foarte interesantă conferinţă despre Memorie şi memorial, în care a făcut o trecere în revistă comparativă a nenumăratelor probleme pe care le pune resuscitarea memoriei şi întreţinerea ei. Să-l ascultăm.
Leon Volovici: Doamna Ana Blandiana m-a prezentat atât de bine şi atât de exact încât am putea trece direct la întrebări, pentru că a rezumat exact traseele mele, preocupările mele şi legătura mea cu locul în care ne aflăm acum.
Aş vrea să spun că, într-adevăr, sunt pentru prima dată la Sighet, deşi mi-am dorit mai demult, dar am să ajung în perioada acestor cursuri de vară, pentru că ţineam neapărat să particip. Aş vrea, de la bun început, să aduc un omagiu celor care au făcut acest memorial: doamnei Ana Blandiana, lui Romulus Rusan şi echipei, pe care o descopăr acum mai bine, în frunte cu Ioana Boca -, tuturor specialiştilor sau a foştilor deţinuţi pe care i-a adus aici. Profesorul Stéphane Courtois, rectorul acestui institut, a devenit un simbol european al demascării regimurilor comuniste.
Am venit abia acum, dar am urmărit mereu, şi prin legătură directă, şi prin lecturi, ceea ce se întâmplă aici şi discuţiile despre muzeu. Am fost mereu solidar cu acţiunea lor, inclusiv solidar cu dilemele lor, cu problemele lor, cu confruntarea lor cu adversităţi – nu puţine. Ajungând aici, mi-am dat seama că imaginea pe care mi-am făcut-o de la distanţă, care era pozitivă, este foarte exactă, ceea ce nu se întâmplă des. Este cadrul pe care mi-l închipuiam şi care trebuie să existe, adică un cadru – nu mă refer numai la muzeu, care este o altă latură importantă – , ci mă refer la aceste seminarii de vară cu elevi, şi acum cu educatorii elevilor. Cred că aceste dezbateri au atins obiectivul cel mai important, acela de a crea un spaţiu al libertăţii de gândire, al discuţiilor libere. Pentru mine, pentru că vin în fiecare an şi sunt în contact cu studenţii din România, este o încântare să constat cum, de la o generaţie la alta, de la un an la altul, tinerii sunt mai deschişi, pun întrebări, sunt gata să polemizeze. Ei simt că aici este un spaţiu în care se poate discuta în libertate, putem să fim în dezacord în unele chestiuni, dar important este să dialogăm şi să participăm la un efort comun de a înţelege mai bine un capitol esenţial din istoria României şi a Europei.
În acest spirit, pot spune că, într-un fel, eu continui discuţia de la ora precedentă*, care s-a nimerit, prin schimbarea de program, foarte potrivită, pentru că, de fapt, ceea ce vreau să discut sunt cam aceleaşi teme, dar din altă perspectivă şi cu altă experienţă, foarte deosebită de cea a domnului Bergel. Continui această discuţie, fără a mă referi propriu-zis la evenimente istorice. Nu mă ocup acum de istoria comunismului, pe care puteţi s-o studiaţi şi aici, în cărţile publicate de Academia Civică, ci la felul cum ne confruntăm noi acum cu acest bagaj atât de încărcat, atât de greu, atât de complex, felul în care ne descurcăm sau nu ne descurcăm cu acest bagaj; ce întrebări, pe această temă, ne punem noi astăzi, indiferent dacă e vorba de oameni de vârsta mea sau de vârsta elevilor prezenţi aici.
Când spun „experienţa mea” mă refer şi la întrebările pe care mi le-am pus eu de când am încercat să văd ce se întâmplă în jurul meu. Şi, într-un fel, multe din preocupările mele profesionale, intelectuale sunt încercări de a răspunde mai complex, mai sofisticat la întrebări pe care mi le-am pus încă din copilărie, pentru că, de fapt, este vorba de istoria contemporană sau, cum se cheamă un institut de la Paris, Istoria timpului prezent.
Primul meu contact cu realitatea a fost războiul. Primele mele amintiri sunt din adăposturile din Iaşi. Deci, prima realitate pentru mine e războiul şi sentimentul că cineva vrea să mă omoare, nu ştiu de ce, trage de undeva din cer şi în direcţia mea. Bombardierele au fost şi primele avioane pe care le-am văzut în copilărie. Apoi, ne ascundem cu toţii într-o casă, pentru că sunt „echipe” care vin – militari, jandarmi sau grupuri civile – în timpul pogromului de la Iaşi, în 1941, care mă caută şi pe mine să mă omoare. De ce? De ce vor să ne omoare pe noi, evreii din Iaşi? Sunt lucruri pe care un copil începe să le judece intuitiv. De ce aceşti oameni vor să mă omoare şi de ce o vecină bătrână şi necăjită, creştină, ne ascunde în casa ei şi ne salvează? De ce unii vor să ne omoare şi alţii vor să ne salveze?
Apoi, după război. La şcoală. În clasa întâi, după vacanţa de Crăciun, paznicul şcolii a intrat în clasă şi a dat jos portretul regelui Mihai, care apărea şi pe prima pagină a abecedarului meu. Învăţătoarea ne cere să rupem toţi foaia – era, vă daţi seama, după 30 decembrie, la începutul anului 1948. Ce este această schimbare despre care se vorbeşte – că „România a devenit republică”? A urmat de îndată contactul cu noul regim, dar de la o vârstă foarte fragedă, din clasa a II-a, a III-a. De ce mi se spune acasă: fii atent ce vorbeşti la şcoală? Acolo trebuie să spui ce spune învăţătorul, nu ce auzi acasă!
Spun toate acestea pentru că aş vrea să pun accentul pe o chestiune pe care tinerii de astăzi o percep mai greu, şi nu numai tinerii. Poţi auzi foarte des replici de felul acesta: „E adevărat că au fost mulţi deţinuţi politici, e adevărat că au fost nedreptăţi, e adevărat că unii au fost omorâţi sau duşi în Bărăgan, dar, în total, numeric, e vorba de o minoritate; în România s-a putut trăi normal.” Deci, comunismul a fost rău pentru cei care s-a nimerit să fie persecutaţi, trimişi la închisoare, dar, în rest, s-a putut trăi normal. Lucru mai greu de explicat este tocmai anormalitatea acestei perioade, nu pentru cei loviţi radical – adică cei persecutaţi, cei arestaţi, cei ucişi -, ci pentru acei mulţi care au dus o viaţă „obişnuită”.
Trăind acum în libertate, mulţi nu-şi dau seama ce însemna să trăieşti în frică, în frica de a vorbi, în obişnuinţa duplicităţii – pe care o primeşti involuntar şi de la părinţi, şi de la profesori; să nu spui ceea ce gândeşti, să spui ceea ce trebuie să spui. Această duplicitate deformează caracterul unui om într-un fel în care nici nu vă puteţi imagina dacă nu aţi trăit-o. Frica. Frica, când devii mai mare, de a nu face o greşeală fatală, frica de autorităţi, frica de miliţian. Faptul că eşti controlat, că ţi se cere să fii turnător, chiar dacă nu ţi se spune direct, chiar dacă nu eşti recrutat de Securitate. Din şcoală eşti pus în situaţia de a învăţa arta de a minţi, arta de „a demasca”, de „a turna”, frica de a nu fi, la rândul tău, „turnat”, pentru cele mai banale gesturi, pentru cele mai banale întâmplări.
Vă pot da numeroase exemple de asemenea deformări ale caracterului tinerilor cu care apoi te lupţi o viaţă ca să scapi dacă nu ai avut „anticorpii” pe care să-i primeşti de la părinţi sau prin lecturi. Am să dau un exemplu care îmi vine acum în minte, pe care nu l-am povestit niciodată în public şi despre care n-am scris. Cum a amintit Ana Blandiana, eram cercetător de istorie literară la Iaşi. Unul din colegii mei mai tineri era dintr-un sat din apropierea Iaşiului. Cu el mergeam, din când în când, şi jucam tenis. Avea un frate mai mic, elev de liceu. Venea şi el, uneori, dacă era duminica sau în vacanţă, şi juca cu noi tenis. Era un băiat simpatic, blond, zâmbitor, un adolescent fermecător. Într-o zi am aflat că s-a întâmplat ceva grav. Era la şcoală, la lecţie, pe pupitru – caietele lui învelite în hârtie de ziar. S-a nimerit ca pe coperta unuia din caiete să fie fotografia lui Ceauşescu – imaginea lui apărea aproape zilnic pe prima pagină. Iar băiatul, ascultând lecţia, mişca distrat cu creionul, cum fac foarte mulţi copii, şi mâzgălea portretul lui Ceauşescu. La un moment dat, profesorul a observat ce face şi, bineînţeles, l-a reprimat violent. Sunt convins că reacţia lui era mai mult de frică. L-a dus la director. Directorul, tot de frică, a început să urle la el: „O să anunţ inspectoratul, vei fi exmatriculat din toate şcolile din ţară!” Nu ştiu dacă a anunţat sau nu inspectoratul. Băiatul s-a dus în acea zi în pădurea din apropierea satului şi s-a spânzurat. Înmormântarea a fost la Iaşi. La înmormântare n-a îndrăznit să vină nici un profesor din şcoala lui. N-a îndrăznit să vină decât un singur coleg, nu ştiu prin ce minune, şi, bineînţeles, familia.
De fapt, băiatului nimeni nu i-a făcut nimic, decât că a fost ameninţat, iar băiatul, terorizat de gândul nenorocirii pe care o aduce asupra familiei lui, s-a dus şi s-a spânzurat. Iar laşitatea merge până la capăt: nimeni nu vine la înmormântare. Vă pot da multe asemenea exemple de inculcarea acestei frici şi a delaţiunii din frică – uneori, delaţiunea poate fi din frică, poate fi însă şi din ticăloşie, dar şi din educaţie pervertită: e o „datorie” morală sau patriotică să „demaşti” sau să „torni”.
Vorbim despre un regim care perverteşte şi viaţa cotidiană, nu numai viaţa acelora care sunt închişi sau persecutaţi, excluşi din facultăţi, adică acei care sunt victimele directe ale regimului. Acesta este lucrul pe care, cred eu, tinerii trebuie să îl reţină. Se întâmplă foarte des să auzi: „Domnule, şi acum există corupţie şi abuz de putere!” Este adevărat, este absolut adevărat. Dar este vorba de o corupţie şi de abuzuri de putere cu care ne putem confrunta, mai bine sau mai rău, în condiţii de libertate. Adică, te poţi adresa presei, te poţi adresa tribunalului, chiar dacă e vorba de instituţii care sunt încă imperfecte, nu-mi fac nici o iluzie în această privinţă. Dar există aceste mijloace de apărare care îţi dau posibilitatea să-ţi faci dreptate. Sau, în cazul unui eşec total, te urci în tren sau avion şi pleci din ţară, pleci pentru un timp sau pleci pentru totdeauna. Acesta este unul dintre marile avantaje ale libertăţii: de a gândi, de a acţiona şi de a reacţiona şi la răul de astăzi. Dar una este să te poţi confrunta cu răul în condiţii de libertate, de democraţie – de democraţie imperfectă, cum sunt toate democraţiile, şi cu atât mai imperfectă în aceste ţări în care democraţia este în curs de aşezare -, şi alta este să fii sub o teroare permanentă care te obligă fie la laşitate, fie la conformism, fie la oportunism.
Cred că seminarul anual de la Sighet este cadrul cel mai potrivit de a discuta despre memorie colectivă, despre memoria unor tragedii colective. Prin toate informaţiile pe care le primim în şcoală şi prin lecturi, ne creăm o anumită imagine asupra evenimentelor istorice din trecut. Această memorie colectivă este influenţată de factori exteriori şi este, inevitabil, o memorie selectivă. Noi alegem anumite fapte sau altcineva ni le alege şi ni le dă gata „aşezate” într-un scenariu devenit apoi un narativ. În acest narativ, pe care noi ni-l asumăm şi pe care îl transmitem mai departe, intră şi o serie de mituri – inclusiv mituri ale istoriei naţionale. Nu ştiu dacă aţi reţinut ceea ce a spus ieri Profesorul Alexandru Zub: miturile naţionale au rolul lor pozitiv dacă sunt mituri formatoare, dacă te fac să îţi asumi istoria naţională în lumina adevărului, iar aceste mituri sunt un fel de piloni educativi care marchează memoria noastră. Al. Zub a făcut o aluzie discretă la falsele mituri, care, de fapt, deformează şi propun un scenariu deformator al trecutului. E o chestiune care mă preocupă în mod special, mai ales că, oarecum, funcţionez, ca să spun aşa, în două culturi: într-o cultură a istoriei evreieşti şi o cultură a istoriei româneşti. Îmi dau seama că, uneori, aceste narative şi aceste memorii pot intra într-o relaţie antagonică, datorată felului in care interpretăm şi selectăm faptele sau… miturile. Ceea ce mi se pare important pentru profesorii de istorie, ca şi pentru elevi, este să existe mereu o voinţă de examinare lucidă şi cu spirit critic. Asemenea tensiuni şi disonanţe, apar, de pildă, între narativul istoric maghiar şi cel românesc, la fel în relaţia cu minorităţile etnice. Aţi văzut cât de complexă este problema etnicilor germani, de pildă. Eu, cum ştiţi, m-am ocupat şi mă ocup de istoria evreilor din România, inclusiv în perioada Holocaustului, şi de felul în care această istorie evreiască se reflectă în istoriografia românească. Ceea ce mi se pare cel mai important este ca aceste tensiuni între cele două narative, să le spunem, două moduri de a vedea aceeaşi realitate, acelaşi conflict, aceleaşi fapte istorice, să fie făcute cu bună credinţă, să nu fie mistificate. Ceea ce nu e deloc uşor, pentru că întreaga perioadă comunistă, culminând cu Ceauşescu, a fost o perioadă de mari mistificări ale istoriei naţionale sub un ambalaj patriotic ceauşist, de care este foarte greu să te eliberezi. Văd cât de greu se eliberează şi istoricii profesionişti… Ceea ce mi se pare esenţial – pentru dumneavoastră, ca educatori sau ca elevi – este voinţa de a cunoaşte şi examina, de a nu ne asuma repede o mitologie sau o retorică propagandistică fără a verifica dacă este adevărată sau nu.
De prin 1993, ca să vă dau exemplul de care a pomenit Ana Blandiana, la memorialul Yad Vashem, Institutul pentru studierea Holocaustului, au început să vină şi grupe de profesori de istorie din România. Mi-a făcut plăcere să reîntâlnesc, aici, în sală, câteva persoane care au participat la aceste seminarii. Sunt seminarii pentru elevi şi pentru educatori, profesori, teologi, reprezentanţi ai Bisericii Catolice şi protestante – nu am văzut reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe din România -, care vin să asculte, să discute şi să încerce să înţeleagă, nu neapărat să fie de acord cu conferenţiarii invitaţi . Ceea ce m-a şocat, la primele întâlniri cu grupele venite din România, era un fel de rezistenţă, un refuz de a afla adevăruri care contraziceau educaţia din perioada Ceauşescu. Ca să constat apoi, de la an la an, cum cei care vin, fiind mai tineri, fiind mai deschişi, îşi pun întrebări, vor să înţeleagă, totul este examinat critic, nu preiau pe negândite aceleaşi stereotipuri cu care au fost hrăniţi. Mi se pare un lucru esenţial. Şi faptul că aici, la Sighet, este un loc în care se pun întrebări, se polemizează mi se pare mai important decât dacă cineva este sau nu este de acord cu ceea ce spun eu.
A doua chestiune la care vreau să mă refer, legată de tensiunile dintre memoriile naţionale, priveşte sensibilitatea noastră – sau lipsa noastră de sensibilitate – la suferinţa celuilalt. Când spun „celuilalt”, mă refer, evident, la suferinţa celui de lângă mine, dar şi la suferinţa altei comunităţi, a altei etnii sau altui grup uman diferit de cel căruia îi aparţin. Pe mine mă întristează să întâlnesc turişti israelieni veniţi la Sighet să viziteze Casa Elie Wiesel care ignoră existenţa Memorialului Victimelor Comunismului. Mă întristează foarte mult şi cei care au auzit de Sighet, de Memorialul Victimelor Comunismului, şi habar n-au că din Sighet au fost deportaţi la Auschwitz majoritatea evreilor de către jandarmii maghiari în timpul ocupaţiei naziste. Această lipsă de sensibilitate la catastrofele celuilalt mi se pare un obstacol care împiedică buna înţelegere a istoriei şi o bună preluare a acestei moşteniri la care mă refeream.
Acum revin la o altă chestiune, poate mai delicată, şi poate că punctul meu de vedere va stârni polemici. Cred că este şi chestiunea cea mai dificilă pentru Memorialul Victimelor Comunismului, şi anume: definirea victimei. Cine este victimă a comunismului? Am să pornesc tot de la un caz particular care m-a preocupat foarte mult şi care este legat chiar de închisoarea de la Sighet. Acum vreo zece ani, am primit prin e-mail o scrisoare din Germania de la un specialist în computere fugit din România în anii ’70. A făcut acolo carieră de computerist. A citit o carte a mea, acea apărută la Humanitas, şi a cerut editurii adresa mea. Mi-a scris o scrisoare extraordinară în care a pus o problemă, aş spune eu, fundamentală pentru discutarea chestiunii „victimei”. Rezum din memorie mesajul lui: „Am fugit din motive politice din România. Sunt dintr-o familie persecutată sub regimul comunist. Bunicul meu a fost în închisoare la Sighet”. Îmi scrie că abia în Germania a început să fie preocupat de chestiuni legate de nazism şi comunism. Sensibilizat, desigur, şi datorită acestui caz din familie, a început să se gândească la toate aceste chestiuni legate de istoria României, de cel de-al doilea război mondial, de perioada Antonescu, şi, evident, de perioada comunistă, în care el era în rolul de victimă colaterală, din cauza bunicului. Şi scria: „Bunicul e o figură legendară în familia noastră. A fost diplomat, funcţionar de stat. Era pentru mine, din amintirile părinţilor şi din tot ce am putut găsi acasă, un model de intelectual democrat, de patriot român, sensibil, în mod special, la destinul Ardealului. Eu abia în Germania, urmărind discuţiile şi dezbaterile de-acolo, am aflat istoria României”. O afirmaţie pe care o pot face şi eu: a trebuit să plec din România ca să cunosc mai bine istoria României, adevărată „Şi stau şi mă întreb acum, continuă el, de ce aceste chestiuni nu le-am auzit niciodată discutate, nici în familie, nici în afara familiei, privind anii ’30, privind situaţia evreilor, ce s-a întâmplat cu evreii în timpul războiului ş.a.m.d. Şi bunicul meu a intrat în partidul lui Octavian Goga şi a fost funcţionar superior la minister în timpul scurtei guvernări a lui Octavian Goga. [sfârşitul anului ’37-începutul anului ’38]. „Iar eu mă întreb acum, îmi scrie el, cum a putut bunicul meu, care era un democrat autentic, nu am nici o îndoială în privinţa asta, să participe, ca funcţionar de stat, la un guvern care legiferează primele legi antisemite, de persecutare a evreilor. El nu a participat la aceste legiferări, dar a fost membru al echipei guvernamentale a lui Octavian Goga. Din această cauză a fost arestat după război, în perioada comunistă, din această cauză a ajuns în închisoare la Sighet.”
Şi la sfârşitul scrisorii, el mă întreba pe mine dacă bunicul lui este vinovat sau nu, dacă el este victimă a comunismului sau nu. I-am răspuns atunci că, fără îndoială, bunicul lui este o victimă a regimului comunist. Pe nepot îl chinuia, de fapt, altceva: responsabilitatea morală a bunicului, fără legătură cu felul abuziv şi nedrept în care a fost judecat de un tribunalul creat de un alt regim represiv: „Cum a putut bunicul meu, se întreba el, să accepte un post de funcţionar superior într-un guvern cu care el n-avea nimic comun din punct de vedere ideologic?”
Există, ca să revin la chestiunea mai generală, câteva categorii distincte de victime. Mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu foşti deţinuţi politici, de la legionari la sionişti sau foşti activişti comunişti căzuţi în dizgraţie şi ajunşi la închisoare. Mă întreb: foştii criminali de război sau foştii ofiţeri de Securitate şi anchetatori-torţionari, ajunşi ei înşişi apoi în închisoare, sunt şi ei „victime ale comunismului”? Foşti deţinuţi sionişti mi-au povestit cu cine au stat în celulă: „Am stat în închisoare cu ţărănişti şi liberali, am stat în închisoare cu criminali de război, condamnaţi pentru participare la masacrele împotriva evreilor din Basarabia şi Bucovina, am stat în închisoare cu legionari.” Aceste celule de închisoare din perioada comunistă erau un fel de microcosmos al societăţii româneşti. Vorbind despre relaţiile dintre deţinuţi, sioniştii fac uneori observaţii neaşteptate şi paradoxale. Foarte rar am auzit deţinuţi sionişti plângându-se de antisemitism. Şi tot ei mi-au dat explicaţia: „Există o solidaritate a deţinuţilor, care au acum un duşman comun şi care sunt solidari pentru că împărtăşesc aceeaşi soartă, aceeaşi celulă, aceeaşi închisoare, aceleaşi primejdii, aceleaşi anchete şi torturi”. Se creează o solidaritate a deţinuţilor, ca şi în Gulag. La fel povesteşte şi Soljeniţîn în cartea lui, la fel Andrei Siniavski, alt mare disident rus. Despre tovarăşii lui de celulă şi cum s-a creat această solidaritate mi-a vorbit, încă de la sfârşitul anilor ’60, Adrian Marino, un mare cărturar democrat. Marino a fost condamnat pentru că fusese un tânăr membru al partidului ţărănist şi pentru simpatii anglo-americane. El mi-a spus atunci, în’68, la Cluj: „Ştiam foarte bine că atunci când vom ieşi pe poarta închisorii, eu cu aceşti membri ai Gărzii de Fier sau criminali de război nu mai am nimic comun decât această experienţă a închisorii. Din punct de vedere politic, din punct de vedere ideologic, eu nu am nimic comun cu ei”. Acelaşi lucru spune şi Siniavski: „ultra-naţionaliştii, dacă ar ajunge ei la putere, n-ar ezita să mă lichideze.”
Vreau, prin urmare, să fac o distincţie între diversele categorii de victime, ţinând cont de motivul pentru care au ajuns în închisorile comuniste. Adevărata victimă este în primul rând cel condamnat pe nedrept. N-a existat o justificare legală pentru a condamna la închisoare politicienii din partidele democratice. Nu ei au fost la putere în timpul războiului, nu ei au fost aliaţii lui Antonescu. Dimpotrivă, ei îi adresau mereu proteste pentru tot ce se întâmplă, pentru felul cum este condus războiul, pentru ce se întâmplă cu deportarea evreilor ş.a.m.d. Ei erau închişi la Sighet pentru a se lichida o alternativă democrată în România şi a nu împiedica venirea la putere a unui regim comunist pro-sovietic. Sunt victime cei acuzaţi de sionism în anii’50. Ei nu sunt implicaţi în nici un conflict, n-au făcut rău nimănui, vor, pur şi simplu, să plece.
Întrebarea pe care mi-o pun în cazul celui care s-a opus comunismului este: în numele cărui proiect politic a luptat împotriva comunismului? Ce vrea el să pună în loc, dacă ar reuşi să scape de comunism? Dacă vrea să pună în loc un regim reprezentat de Garda de Fier, atunci rezistenţa lui şi statutul lui de victimă nu mă impresionează pentru că nu are şi o valoare morală. Dacă vrea să înlocuiască un regim opresiv cu un alt regim opresiv nu am de ce să-l omagiez şi să-l respect. Victima care merită să fie omagiată şi să devină model este omul care a plătit cu libertatea sau viaţa lui pentru că s-a opus unui regim opresiv în numele libertăţii şi al democraţiei. E o chestiune la care cred că merită să medităm, fie că sunteţi de-acord, fie că nu sunteţi de-acord cu distincţiile mele.
Mai există o categorie care îmbină victima cu torţionarul. Mă gândesc la foşti deţinuţi politici deveniţi prin „reeducare” torţionari sau, invers, foşti ofiţeri-anchetatori ai Securităţii care sunt, la un moment dat, la rândul lor, arestaţi şi condamnaţi. Cum au fost, de pildă, cei câţiva anchetatori evrei care interogau şi torturau, în anii ’50, pe deţinuţii sionişti. E şi această situaţie o manifestare a perfidiei regimului comunist: a pune anchetatori evrei în procesele sioniste ca să nu existe nici o suspiciune că ar fi vorba de o politică antisemită; e vorba doar de… un „duşman de clasă”. Este acest anchetator, odată căzut în dizgraţie şi închis, „o victimă a comunismului”? Mă îndoiesc.
Aş spune, în încheiere, că suntem în situaţia fericită de a putea judeca liber toate aceste chestiuni, de a ne informa, de a înţelege şi de a încerca să dăm o explicaţie, de a asculta cu atenţie părerea celuilalt, diferită de a noastră, de a avea puterea să ascultăm opinii cu care nu putem fi de acord, dar să le ascultăm dacă sunt de bună credinţă şi să acceptăm dialogul. Dar faptul că facem asta în libertate face ca toată responsabilitatea să fie a noastră, nu mai putem da vina pe nimeni: nici pe securişti, nici pe anchetatori. Depinde de responsabilitatea noastră, de examenul nostru critic, de buna noastră credinţă, atunci când ne confruntăm cu întreaga moştenire a unor regimuri opresive.
Mulţumesc.
Şcoala Memoriei 2008, Prelegeri şi discuţii de la a XI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (14-21 iulie 2008), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2009
