Am aflat cu tristețe de plecarea dintre noi a istoricului Mihai Dimitrie Sturdza.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!
Reproducem, în amintirea sa, un fragment din conferinţa pe care a susținut-o, în iulie 2004, la Şcoala de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet
…În ziua de 9 iulie 1952, trei zile după ce trecusem bacalaureatul, eram arestat, în cadrul unei grupe de tineri, băieți și fete. Cei mai tineri erau de 14 ani, cel mai bătrân eram eu, de 17 ani. Aveam să încep o detenție de aproape doi ani prin diferite lagăre de muncă, dar nu în închisorile cele mai grele. Eram încă minor; vina care mi se aducea era aceea de omisiune de denunț. Nu denunțasem, spunea Securitatea, un grup de tineri liceeni, prieteni, cum sunteți și dumneavoastră la această vârstă: ieșeam, mai dansam, mergeam la ștrand și în vacanță, câteodată, împreună.
Una din fete, aparținând și ea unei familii cu „nume”, scrisese într-adevăr pe ziduri „Jos Ana Pauker! Jos comuniștii!“. Avea 15 ani.
…Am fost acuzat de omisiune de denunț și am primit pedeapsă administrativă de 3 ani, o pedeapsă fără proces, pentru că nu existau dovezi. Am trecut de la ancheta din Rahova – o anchetă, trebuie să spun, destul de formală, la Jilava – unde am stat 3 luni foarte grele, pentru că acolo am suferit de foame. Cu anumite consecințe asupra sănătății mele, care au durat tot restul vieții. Norocul meu a fost că am plecat din Jilava la Ghencea, un lagăr imens de triere, unde era toată dușmănimea clasei muncitoare, de la țărani până la foști miniștri; aici, totuși, primeam o hrană ceva mai acceptabilă. De acolo la lagărul de muncă forțată de la Bicaz, la baraj, de acolo la lagărul de muncă forțată, mult mai moderat ca regim, de la Onești, pentru ca să fiu eliberat după moartea lui Stalin. Moartea lui Stalin a însemnat îndulcirea gulagului și în România. Am fost eliberat după 22 de luni de detenție.
A urmat o perioadă oarecare de dezgheț în România, am putut intra la facultate, au vrut să mă dea afară, în fine nu m-au dat și m-au repartizat într-un sat de lângă București, ca învățător, în comuna Mereni-Vlașca.
…Am lucrat câtva timp ca traducător tehnic, cunoșteam limba engleză, și dându-mi seama că pentru unii ca mine nu exista absolut nici o șansă am început să presez niște rude din străinătate să obțină plecarea mea. Astfel am plecat în Franța, unde am ajuns în aprilie 1964. Atunci, Franța trecea printr-o perioadă de expansiune economică foarte marcată; eu am intrat ca traducător tehnic la birourile de proiectare ale uzinelor de automobile Renault.
Dumneavoastră nu știți că, în anii aceia de după război, partidul comunist în Franța era extrem de popular. Ajungea la o audiență în electorat de 25%, astăzi nici nu are 5%. Și pentru comuniștii francezi tot ce era democrație populară, Uniunea Sovietică, era extrem de popular și de frumos.
Acolo am nimerit eu, cu poveștile mele despre lagărele de concentrare, despre lipsurile de tot soiul – dumneavoastră n-ați cunoscut cozile la alimente -, despre înghesuiala lumii în locuințe: în fiecare apartament, în fiecare cameră a unui apartament trebuia să stea cel puțin o persoană, dacă nu o familie… Venind eu cu versiunile mele despre comunism, am dat peste un scepticism generalizat: „nu se poate“. Totuși nu au fost dușmănoși, pentru că nu aveam aerul cuiva care minte. Dar mi se spunea „asta, așa, la dumneavoastră“, temperamentul francez „la noi, în Franța, nu o să fie posibil așa ceva, pentru că noi n-o să ne lăsăm așa duși de nas, noi suntem mai deștepți“.
…În sfârșit, am lucrat la Paris mulți ani de zile ca funcționar, nu ca diplomat, la departamentul de schimburi culturale și științifice al Ministerului francez de Externe. Cum am ajuns acolo? În martie 1968, primul mare lider occidental care se pregătea să viziteze România era generalul De Gaulle. O figură impunătoare, care a scos Franța din situația umilitoare de putere învinsă în timpul războiului mondial (învinsă pentru că era nepregătită și fără curaj). Cu gestica lui, cu talentul de orator și de actor, cu discursurile sale înflăcărate, a reușit să ridice Franța în rândul celor patru mari puteri.
Generalul De Gaulle își făcuse planul să mai slăbească din regimul dictatorial al Europei de Est, vizitând România. Se făcuse un program de comun acord cu autoritățile române. Întotdeauna cele două părți se consultă tocmai pentru a nu fi incidente neplăcute pe parcurs. Fusese ales și un interpret, în persoana doamnei Sanda Stolojan, care și-a publicat și memoriile, foarte interesante, legate de vizita lui De Gaulle în România. Însă generalul De Gaulle, care era și înalt, și voinic, și cu mari gesturi oratorice, când a văzut că e o doamnă, a spus „nu, ar fi bine să fie un bărbat“ Ca să nu se aducă o insultă doamnei Stolojan, a cărei singură vină (în ochii unui militar misogin cum era generalul De Gaulle) era că se născuse femeie, ea a fost păstrată ca interpretă și am fost adus și eu. Nu vă mai dau amănunte asupra modului destul de neașteptat în care m-am pomenit ales pentru această funcție.
Am venit în România în mai 1968, l-am văzut de aproape pe Ceaușescu și pe Elena Ceaușescu. I-am revăzut de două ori după aceea pe Ceaușești, după ce au venit în Franța la invitația președintelui Pompidou și am rămas interpretul guvernului și pentru președintele Giscard d´Estaing.
… Mai târziu am luat legătura cu fostul meu coleg de facultate, Vlad Georgescu, care astăzi nu mai este printre cei vii; datorită altui rând de întâmplări destul de neașteptate, el ajunsese director al Departamentului românesc de la „Europa Liberă”. Și îmi spune: „uite, peste două luni o să fie un post liber, vino la München!” Peste două luni m-am dus la München, unde am locuit timp de zece ani. Am putut constata acolo diferența dintre caracterul francez și cel german, disciplinat, strict, milităros. Germania nu mi-a plăcut, nu mi-au plăcut nici patronii americani. Statele Unite au avut imensul merit de a scăpa Europa de Vest de comunism, în 1945, au avut imensul merit de a forța căderea sistemului sovietic, dar au, după părerea mea, marele defect că se consideră atât de superiori, încât judecă lumea după anumite șabloane și tot ce este de altă părere nu are nici o importanță.
Am lucrat la München aproape 10 ani, până la mutarea posturilor la Praga. N-am vrut să mă duc la Praga, eu rămăsesem cu nostalgia celei de-a doua mele patrii, Parisul, unde mi-am aranjat drepturile la pensie și unde trăiesc jumătate din timp, restul de timp fiind consacrat regăsirii României.
Fragment din conferința susținută la Școala de Vară de la Memorialul Sighet din iulie 2004, conferință publicată în volumul Școala Memoriei 2004, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004
