S-a stins din viață Nestor Ratesh, jurnalist și fost director al Departamentului românesc al postului de radio ”Europa Liberă”.
În 2007 inauguram la Memorialul Sighet o sală dedicată posturilor de radio străine care emiteau în limba română. Ideea acestei săli a pornit de la o propunere a lui Nestor Ratesh, care, consultând conducerea din America a postului Europa Liberă, ne-a oferit tot sprijinul său și ne-a transmis o parte din fotografiile și documentele expuse.
Fie-i memoria binecuvântată!
***
Reproducem în amintirea lui un fragment din intervenția pe care a suținut-o la masa rotundă ”Posturile de radio străine care emiteau în limba română”, organizată la Școala de Vară de la Sighet din iulie 2007.
Nestor Ratesh: Cariera mea la Europa Liberă, care s-a întins pe o perioadă de peste treizeci de ani, a început la Washington.
O bună parte din viața mea s-a desfășurat la Europa Liberă. Am fost douăzeci de ani corespondent la Washington și aproape zece ani director. Aceasta este pe scurt biografia mea profesională din afara României. Am fost și înainte de 1989 director, mai exact în anul 1989 și, apoi, după revoluție am fost la München și la Praga.
Aș vrea să insist puțin asupra deosebirilor dintre Europa Liberă și celelalte posturi. Acestea din urmă erau percepute ca posturi ale guvernelor respective, poate ceva mai puțin BBC-ul. Și nu fără motiv. Ele erau considerate posturi naționale care transmiteau în străinătate și, în această calitate, se ocupau într-o măsură considerabilă de ceea ce se petrecea în țările respective, de politica guver¬nelor respective, și dedicau doar o parte restrânsă din emisiunile lor țărilor spre care emiteau. Europa Liberă, pe de altă parte, deși finanțată de Congresul Statelor Unite, beneficia de o independență editorială absolută. I se spunea in jargonul american al vremii „surrogate radio”, adică se dorea un înlocuitor de radio național liber. Cu alte cuvinte, într-o vreme în care în țările dominate de comuniști nu existau posturi de radio naționale libere, America s-a angajat să finanțeze astfel de posturi care să transmită din străinătate. Misiunea noastră, a celor de la departamentul românesc al Europei Libere, era de a func¬ționa ca un post național liber de constrângeri politice, care le putea spune ascultătorilor din Romania limpede și cu sinceritate jurnalistică ce trebuiau să știe (și cel mai adesea le era ascuns de presa oficială), ce interpretări se puteau da unor evenimente interne și internaționale, cum privea lumea țara lor. Într-o măsură, eram un post de radio românesc în exil. Chiar așa ne și prezentam pe unde: „Aici este Radio Europa Liberă, vocea României libere”. Si așa era perceput de ascultători, ca un post de radio românesc liber. (Sau polonez, bulgar, ceh, slovac, rusesc etc., căci toate departamentele de la Europa Liberă funcționau pe același principiu.)
Celelalte posturi transmiteau poate o oră sau două în limba română, BBC-ul ceva mai mult. Noi transmiteam treisprezece ore pe zi. Și greutatea specifică principală o constituiau știrile și comen¬tariile despre România, care erau așteptate cu înfri¬gurare de ascultători. Ascultatul Europei Libere era un în¬treg ceremonial: închisul ferestrelor, așezarea plină de în¬frigurare în fața aparatului de radio, căutarea uneori îndelungă a postului (multă vreme nu a fost prea ușor de găsit pe benzile de unde scurte foarte aglomerate, iar până prin anii 1970 era si bruiat). Apoi, exista o chimie specială între ascultători și cei care le vorbeau de departe, ale căror voci erau adesea însoțite de sunetele ciudate ce bântuiau undele radiofonice. Se asculta în secret o bună parte din acei ani. Se stabilea o relație foarte directă și personală cu vocea de dincolo, pentru că de cele mai multe ori se vorbea despre România, despre viața ascultătorilor, despre percepțiile și interesele lor, despre su¬ferințele lor. Și se trăia intens această intimitate despre care ni s-a povestit mai târziu și despre care noi acolo, la München sau la Washington, nu știam mare lucru, puteam numai presupune, puteam numai intui. Mircea Carp, când lucra la Vocea Americii, a avut norocul de a vizita țara cu mai multe prilejuri și a avea niște contacte directe cu ascultătorii. Vedeți, de la Vocea Americii se mai putea ple¬ca în misiuni jurnalistice, cu prilejul unei vizite a pre¬ședintelui american la București. La Europa Liberă nici nu puteai să speri să ajungi în România în acele vremuri. Autoritățile comuniste manifestau o adversitate virulentă față de postul nostru de radio, pe măsura popularității sale extraordinare în rândul populației.
… Reacția regimului a variat pe parcursul anilor. Securitatea încerca să limiteze impactul emisiunilor, lansa uneori campanii propagandistice contra lor, punea la cale vaste operațiuni de compromitere și intimidare a unor redactori etc. La nivelul cel mai înalt al regimului, emi¬siunile Europei Libere erau o obsesie continuă. Gheor-ghiu-Dej, de pildă, nu asculta Europa Liberă, dar citea cu regularitate programele ei transcrise. Se găsesc în fostele arhive ale Comitetului Central, care sunt acum la Arhivele Sta¬tului, exemplarele pe care le citea Gheorghe Gheorghiu-Dej și pe care făcea însemnări. Se certa cu noi, ne apostrofa, ne amenința. „Aaa! Vasăzică așa spuneți! Las’ că v-arătăm noi!” Era prizonierul propriei sale propagande. Comentariile scrise de mână de șeful partidului și statului pe marginea transcrierilor sunt de un ridicol absolut!
Ceaușescu citea și el, dar nu polemiza cu noi. El voia să ne omoare!
Din Romulus Rusan (ed.), Școala Memoriei 2007. Prelegeri și discuții de la a X-a ediție a Școlii de Vară de la Sighet (9-16 iulie 2007)
