Abia acum, după două decenii, ne dăm seama ce am realizat: un muzeu al celor ce au trăit dictatura, pentru cei ce nu au trăit-o sau nu au cunoscut-o sau, cum se exprima un istoric norvegian, am transformat o închisoare într-o deschisoare, în care istoria celor 45 ani de dictatură este concentrată şi expusă tematic. “Recensământul populaţiei concentraţionare”, desfăşurat în cadrul Centrului de Studii, relevă o istorie zguduitoare. Nu există categorie socială, etnică, profesională sau confesională care să nu figureze dramatic în această statistică: de la Regele Mihai I la cei 90000 de ţărani care s-au opus colectivizării, de la magistraţi la preoţi de toate confesiunile, de la profesori, învăţători, studenţi şi elevi la medici, ingineri, economişti şi istorici, de la meseriaşi şi muncitori la comercianţi şi şoferi. În cele aproape şaizeci de săli de muzeu organizate cronologic şi tematic în fostele celule ale sinistrului penitenciar, în holurile şi celularul acestuia, precum şi în curţile Memorialului şi în Cimitirul Săracilor, vizitatorii admiră rigoarea ştiinţifică, dar şi operele de artă care îi dau suflet sub deviza: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate deveni o formă de justiţie”.
Romulus Rusan, iunie 2013
din volumul Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial. Cum se construiește un miracol, cuvânt înainte de Ana Blandiana, editor Ioana Boca, Fundația Academia Civică, 2017
