CUM S-A AJUNS LA MEMORIALUL SIGHET?
Imediat după decembrie 1989 s-a produs o falie violentă în societate: de o parte, cei ce susţineau autenticitatea revoluţiei, de cealaltă parte, cei ce nu o negau, însă susţineau că a fost urmată de o lovitură de stat. Fiecare din cele două tabere era flancată de un număr mai mare sau mai mic de nehotărâţi: unii, oportunişti, care aşteptau ca lucrurile să se aşeze, să vadă cine va câştiga, alţii, de bună credinţă, care se temeau însă că lucrurile vor fi reversibile, alunecându-se într-o nouă dictatură.
Aşa a apărut, la 11 martie 1990, Proclamaţia de la Timişoara, cerând foştilor nomenclaturişti şi membri ai Securităţii să se abţină de a candida la funcţiile supreme în stat pe durata a două mandate. Aşa a apărut, la 23 aprilie 1990, cu o prezenţă de 80.000 participanţi, manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti, care strângea semnături pentru Proclamaţie şi pentru o televiziune independentă, fiind reprimată abia la 13-14 iunie prin chemarea la Bucureşti a minerilor de către preşedintele Ion Iliescu. Deşi rezultatul alegerilor din 20 mai a fost zdrobitor în favoarea criptocomuniştilor, luptele civice pentru o lege a lustraţiei (care în Cehoslovacia urma să fie adoptată, dar numai în 1993) au continuat prin Alianţa Civică, organizaţie cu peste 100.000 de membri, înfiinţată la 8 noiembrie 1990, şi prin Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici: mitinguri, petiţii, lanţuri umane, marşuri…. toate s-au lovit de zidul Puterii care – fie prin tăcere, fie prin respingeri în Consiliul Legislativ – a opus un veto fără drept de apel.
Paradoxul este că, tocmai în acest timp (când în piaţă sau pe străzi şi în ziare se scanda „Jos comunismul!”), cei vizaţi de lustraţie se împroprietăreau pe tăcute, se înfruptau din averile Statului, îşi luau părţile valoroase ale uzinelor şi aruncau restul la fier vechi.
Foştii deţinuţi politici, în frunte cu preşedintele Constantin Ticu Dumitrescu, erau cei mai nemulţumiţi. Ei au comunicat în septembrie 1991 un denunţ penal împotriva a 220 foşti torţionari ilustraţi prin fapte de cruzime deosebită. Şi acest demers a fost îngropat de Procuratură şi de Ministerul Justiţiei.
În ianuarie 1993, participând la o conferinţă despre drepturile omului organizată de Consiliul Europei la sediul din Strasbourg, poeta Ana Blandiana, preşedinta Alianţei Civice, a propus înaltului for civic crearea unui Muzeu al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei în România. Locul ales era orăşelul Sighet, unde în perioada 1948-1955 funcţionase o închisoare de exterminare a elitelor interbelice. Închisoarea exista încă, însă era o ruină, pentru că de aproape patru decenii nu mai funcţiona. Şi aşa a început odiseea creării Memorialului istoric de către doi scriitori (Blandiana şi eu) care au apelat, bineînţeles la specialişti voluntari, căci nu aveau niciun ban, iar mai târziu la trei fundaţii germane care activau în România: „Hanns Seidel”, „Konrad Adenauer” şi „Friedrich Ebert”.
La 10 iunie 1997, când clădirea fusese restaurată şi primele săli ale muzeului erau gata de vizitat, Memorialul Sighet a fost declarat „ansamblu de interes naţional” de către Parlamentul României, care în continuare îi acordă o alocaţie anuală, acoperind cheltuielile de salarizare a 25 cercetători, ghizi, supraveghetori. În timp, muzeul acesta are 56 săli de expunere: în fiecare celulă a fostei închisori am tratat câte o temă din istoria recentă a României: de la căderea ţării, în 1945, în sfera de interese a Moscovei, trecând prin detronarea Regelui Mihai, prin naţionalizare, colectivizare, comunizarea învăţământului, armatei, poliţiei, justiţiei, crearea Securităţii, a gulagului, a cenzurii literaturii şi artelor şi ajungând la mişcările disidente, miniere şi muncitoreşti din anii ’80. Bineînţeles că o sală importantă este dedicată rezistenţei anticomuniste din munţii României (care a durat între 1945 şi 1962), o alta sinistrului experiment de la Piteşti, care a exterminat şi mutilat psihic peste 1000 tineri, iar în final totul culminează cu expoziţia „Comunismul Kitsch”, care adună mărturii groteşti despre cultul personalităţii soţilor Ceauşescu.
(…)
Am lăsat intenţionat la urmă pe cei câţiva zeci de mii de deţinuţi prezenţi în acest muzeu memorial. Ei au fost tot timpul materia primă şi aliaţii noştri. Ne-au încredinţat poveştile lor de viaţă pe care le-am inclus în tezaurul nostru de istorie orală: 6000 de ore de interviuri. Tot ei ne-au încredinţat fotografii, documente, ziare şi cărţi în care şi-au narat vieţile strivite de dictatură. Ne întâlnim cu ei periodic: în anii 1993-2002 la cele 10 simpozioane din care am alcătuit „Analele Sighet”, o istorie în 10 volume şi 7500 pagini a represiunii politice din România. Mai târziu, începând cu 1998, la ediţiile anuale ale Şcolii de Vară pentru elevi. Iar, începând de acum zece ani, la Ziua Memoriei, organizată în Memorial special pentru ei, cu prilejul sărbătorii Înălţării Domnului, care în România este şi Ziua Eroilor.
Pe ei, pe foştii deţinuţi, îi întâlnim, transfiguraţi în opere de artă, în curtea Memorialului, unde am amplasat „Convoiul Sacrificaţilor”, un ansamblu statuar compus din 18 personaje de bronz îndreptându-se în neştire spre un zid orb, de piatră, în timp ce din spate îi hărţuieşte cu un gest autoritar un al 19-lea personaj, fără cap (autor, sculptorul Aurel Vlad). Aproape, într-o altă curte (cu sprijinul unui exilat român din Anglia) am construit o capelă subpământeană („Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune” de arh. Radu Mihăilescu), amintind de misterul catacombelor creştine (pe pereţii coborâtori am înscris în andezit numele câtorva mii de morţi din închisori şi lagăre). Iar în cimitirul fostei închisori, ale cărui morminte comune sunt anonimizate şi şterse de temniceri, am construit un cenotaf pentru toate victimele din gulagul românesc: sub o cruce bizantină, sub un altar, am pus, ca întru-un mormânt simbolic, ulcele cu pământ adunat din toate locurile unde s-a murit pentru libertate şi democraţie.
Din conferința prezentată la Târgul de Carte de la Göteborg, la deschiderea expoziției dedicate jublieului de 20 de ani al Memorialului de la Sighet, 29 septembrie 2013 și publicată în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017
