Reproducem mesajul transmis de Vaclav Havel cu prilejul celui de-al IX-lea simpozion internaţional organizat în 2011 la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, precum şi comunicarea susţinută de dna Petruska Sustrova despre Charta 77.
Mesajul Preşedintelui Republicii Cehe,
VÁCLAV HAVEL,
la cel de-al IX-lea Simpozion DE LA SIGHET
Stimaţi participanţi la simpozion,
Doamnelor şi domnilor,
Am plăcerea de a vă mulţumi pentru invitaţia de a participa la ediţia din anul acesta a Simpozionului de istorie contemporană de la Sighet. Regret că obligaţiile nu-mi îngăduie să particip la această acţiune, de aceea vă rog să-mi permiteţi să adresez un salut, măcar pe această cale, organizatorilor şi participanţilor.
Mă bucur că invitaţia Dv. amabilă a putut fi onorată de câţiva specialişti din Republica Cehă, cu atât mai mult cu cât una din temele simpozionului din acest an este Primăvara de la Praga din anul 1968 şi reprimarea sa. Sunt convins că participanţii din Republica Cehă nu numai că vor îmbogăţi discuţiile cu informaţii valoroase, dar vor stabili cu partenerii lor din România şi din alte ţări contacte personale şi profesionale ce vor contribui la păstrarea memoriei comune a faptelor îngrozitoare comise în perioada regimului comunist şi la transmiterea acestei mărturii – avertisment generaţiilor următoare.
Permiteţi-mi ca în acest context să apreciez nu numai aportul acestui simpozion, ci şi proiectul unicat şi deosebit de util, „Memorialul Sighet”, personal pe doamna Ana Blandiana, sufletul acestui proiect, pe care am avut plăcerea să o întâlnesc personal cu ocazia vizitei mele de anul trecut la Bucureşti.
13 iulie 2001
Cu sincere salutări
Václav Havel
Petruška Šustrova (Praga)
Apeluri ale „Chartei 77” pentru România
Ambasada României se află în cel mai frumos cartier din Praga, pe strada povârnită Nerudova, chiar sub Hrad. La 1 februarie 1988, purtătorii de cuvânt ai iniţiativei civile „Charta 77” au adus aici documentul din 2 ianuarie 1988, pe care au dorit să-l remită ambasadorului României. Nu au reuşit, deoarece au fost arestaţi de poliţe şi astfel documentul a trebuit să fie trimis prin poştă. Îmi permit să citez aici cel puţin o parte din acest text care astăzi este deja istoric: „Guverne ale Europei, numeroase organizaţii şi mulţi cetăţeni simpli meditează azi la perspectivele continentului nostru, la viitorul lui paşnic, la modul cum trebuie depăşită împărţirea lui blocuri politice, la pace şi la drepturile omului de care se bucură cetăţenii diferitelor ţări europene. Despre toate acestea au fot organizate numeroase conferinţe. Fireşte, acesta este un lucru bun şi important. Mai puţin bine este, însă, că în sălile conferinţelor, încălzite şi bine iluminate, se uită că în Europa există o ţară în care oamenii nu au nici căldură, nici lumină.
În locuinţele şi birourile din România temperatura trece arareori, în timpul iernii, de 10oC. Într-o locuinţă pot să existe maximum două becuri de 40 W. În România – la 43 de ani după război – alimentele de bază, ca făina, zahărul şi carnea, sunt raţionalizate sau nu există deloc. (…)
Aceasta nu este numai o problemă a României. Aşa cum libertatea şi pacea Europei constituie o problemă comună şi inseparabilă a tuturor europenilor, tot astfel ceea ce se întâmplă în România constituie o problemă a noastră, a tuturor. Şi pe cât de nesigură este libertatea celui care rămâne indiferent de lipsa de libertate a vecinului sau a concetăţeanului său, tot atât de îndoielnică este şi siguranţa căldurii şi luminii lui, dacă este legată de indiferenţa faţă de frigul şi întunericul în care trebuie să trăiască confraţii lui mai puţin fericiţi. De aceea facem un apel la opinia publică europeană să nu uite România şi o solicităm să îşi demonstreze public solidaritatea cu România. Propunem tuturor europenilor ca la 1 februarie 1988 să-şi exprime solidaritatea cu poporul român prin toate mijloacele care le sunt accesibile. Să încercăm să trăim măcar o singură zi într-o locuinţă neîncălzită şi slab luminată. Să încercăm să renunţăm măcar o singură zi la tot ceea ce face parte din standardul nostru material, de care românii sunt privaţi în mod constant. Să organizăm acolo unde este posibil manifestaţii de protest în faţa ambasadelor României.
Să facem un apel la guvernele noastre să ajute poporul român. Să căutăm mijloacele prin care fiecare dintre noi poate să-l ajute personal!” Acesta este un fragment din documentul „Chartei 77” din 2 ianuarie 1988, care se numeşte „Apel la solidaritatea cu România”. Nu cunosc ca guvernul comunist cehoslovac de atunci să fi încercat să contribuie într-un fel la îmbunătăţirea condiţiilor în care locuiau românii. Şi nu era de mirare, deoarece preşedintele Cehoslovaciei de atunci, Gustav Husak, se afla în aceeaşi barcă cu Nicolae Ceauşescu.
Au trecut 13 ani de atunci şi în cele două ţări comunismul face azi parte din trecut. (Să sperăm că pentru totdeauna). Lucrurile care aparţin trecutului nu ar trebui însă să fie uitate, deoarece memoria istoriei este deosebit de importantă pentru conştiinţa poporului şi a omenirii. Nu ştiu cum îi priveşte majoritatea cetăţenilor români pe foştii dizidenţi, dar presupun că modul în care îi priveşte nu se deosebeşte prea mult de cel al majorităţii cetăţenilor cehi. Este o privire în care o anume admiraţie este amestecată cu incertitudinea şi cu o anume ruşine, iar rezultanta este, în principiu, refuzul. Dizidenţii regimului comunist – sau mai bine spus oamenii care au luptat pentru drepturi cetăţeneşti, pentru ei înşişi şi pentru concetăţenii lor, sunt cunoscuţi şi lăudaţi în exterior. În realitate însă, mulţi politicieni şi oameni simpli nu doresc să ştie nimic mai îndeaproape, deoarece de multe ori îi bănuiesc că doresc să se folosească într-o societate liberă de meritele pe care le-au avut în trecut. La baza acestei atitudini mai ales defavorabile se află faptul că poziţia de dizident din trecut pune o oglindă în faţa multor oameni. Acest lucru a fost exprimat foarte frumos de istoricul ceh Vilem Precan atunci când a spus: „Multor oameni propriul trecut nu le-a reuşit atât de bine pe cât le-ar fi reuşit astăzi”.
Dizidenţii îi neliniştesc pe mulţi oameni prin chiar simpla lor existenţă, de parcă i-ar întreba: „Şi ce-ai făcut, tu, în timpul comunismului?”. Iar o asemenea întrebare poate fi deosebit de neplăcută. Comunismul a lăsat o urmă puternică asupra popoarelor din Europa Centrală şi de Est şi, fără exagerare, se poate vorbi despre o devastare morală. Putem observa acest lucru dacă ne uităm la orice domeniu al vieţii. Această perturbare profundă trebuie depăşită şi anulată deoarece atâta timp cât nu vom reuşi asta, nu va fi posibil să dezvoltăm în societăţile noastre o cultură politică superioară şi nici să refacem viaţa normală a societăţii civile.
Căderea comunismului a adus imens de multe posibilităţi, iar oamenii au salutat în mod spontan sosirea libertăţii şi s-au bucurat de ea. Mediile de comunicare libere, posibilitatea de a călători şi posibilitatea de a-ţi prezenta public opiniile au fost cele mai înalte valori în prima perioadă de după căderea comunismului. Greu putem trece, însă, cu vederea faptul că nu peste multă vreme, o parte a societăţii a început să se gândească în primul rând la condiţiile materiale. Acesta este un lucru foarte de înţeles şi nu există nimic rău în aceasta. Dar după zeci de ani de renunţări, bunăstarea materială sau cel puţin îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă nu pot să aducă şi o redresare morală. Una dintre marile sarcini care stau în faţa societăţilor noastre este aceea de a cerceta şi a descrie mecanismul prin care sistemul comunist a stăpânit popoarele care au ajuns sub dominaţia lui. Aceasta este o sarcină pentru istorici şi politologi.
De asemenea, este nevoie de a atrage din nou şi din nou atenţia opiniei publice asupra faptului că libertatea constituie un lucru firesc şi că bunăstarea materială nu reprezintă nici pe departe totul. De îndeplinirea acestei sarcini ar trebui să se ocupe mediile şi învăţământul şcolar. Şi acestei misiuni îi servesc şi toate monumentele trecutului, care pot apropia trecutul mai ales de tineri. Cred că se cuvine să atrag atenţia asupra faptului că în perioada întunecată a comunismului au existat oameni care nu au capitulat şi pentru care libertatea publică a contat mai mult decât confortul personal. Desigur, nu ne putem aştepta la o asemenea atitudine din partea fiecăruia, deoarece fiecare om are o limită diferită de curaj personal şi spirit de sacrificiu. Activitatea foştilor dizidenţi reprezintă însă un anumit punct de referinţă, dovedind că omul îşi poate păstra o voinţă liberă şi demnitatea umană chiar şi în cele mai grele condiţii.
Nu ar trebui să ne lăsăm induşi în eroare de faptul că o mare parte a societăţii manifestă un interes scăzut faţă de problemele istoriei recente. Şi mai ales nu ar trebui să ne lăsăm descumpăniţi de obiecţiile potrivit cărora nu mai există comunism şi acesta nu mai trebuie amintit. Este necesar să-l amintim, după cum este necesar să reamintim şi toate fenomenele neplăcute care l-au însoţit, dintre care face parte, de exemplu, colaborarea cu regimul comunist. Fără o cunoaştere de sine profundă şi fără o reflectare adâncă, toate transformările sociale rămân numai la suprafaţă, iar sub aceasta găsim indiferenţă. Acesta este un lucru foarte periculos: dacă cea mai mare parte a societăţii este în sinea ei indiferentă, ea poate fi abordată de orice politician populist, care o poate conduce în direcţia care i se năzare lui.
Trecutul nu poate fi alungat, deoarece el revine mereu şi ne pune în faţă o factură care nu a fost achitată. Aş dori să prezint un exemplu în acest sens: de câteva luni societatea poloneză nu îşi revine din şocul pe care i l-a provocat cartea istoricului polonez Gross Sousede. În această carte, Gross descrie pogromul din orăşelul Jedwabne din Polonia de răsărit, care a avut loc exact cu şaizeci de ani în urmă, respectiv la 10 iulie 1941. În timpul acestui pogrom au fost ucişi, practic, toţi evreii din Jedwabne, care formau două treimi din populaţia acestui oraş. Au fost umiliţi, torturaţi şi în cele din urmă arşi de vii într-un hambar. Contribuţia polonezilor, vecinilor evreilor ucişi, la această crimă nu trebuie trecută cu vederea. În ultimul an în Polonia au apărut mii de articole, a fost înregistrat un mare număr de programe de radio şi televiziune despre oraşul Jedwabne. La discuţia care se poartă la nivelul întregii societăţi participă politicieni, ziarişti şi istorici, precum şi simpli cetăţeni. Şi de atunci au trecut şaizeci de ani, în timp ce astăzi mai trăieşte numai un număr foarte restrâns de contemporani ai evenimentelor. Marţi, 10 iulie 2001, în oraşul Jedwabne a luat cuvântul preşedintele Poloniei Alexandr Kwasniewski, care printre altele a spus: „Datorită discuţiilor ample care se poartă astăzi la nivel naţional despre această crimă din anul 1941, în viaţa noastră s-au produs multe transformări…
Polonia de astăzi are curajul de a se uita în ochii adevărului vorbind despre o grozăvie care a umbrit unul dintre capitolele istoriei ei. Am înţeles că fac un deserviciu poporului cei care îl îndeamnă să se opună unui asemenea trecut. O asemenea atitudine conduce la autodistrugere morală”. Poate că nici românii, nici cehii nu au în istoria lor un Jedwabne, dar legat de comunism ne mai aşteaptă discuţii sociale grele şi de lungă durată pe care mulţi vor dori să le evite sau le vor respinge.
De asemenea, doresc să amintesc că acum în Vest, după şaizeci de ani, sunt condamnaţi încă criminalii nazişti. Avem nevoie oare de o probă mai concludentă despre faptul că trecutul nu trebuie reprimat şi, dacă da, atunci pe ce perioadă de timp?
În încheiere, aş dori să revin la ce am menţionat la început, adică la acţiunile de solidaritate internaţională cu poporul român, care a avut loc în 1988 şi 1989. La 1 februarie 1988 demonstranţii cehoslovaci care doreau să ridice pancarte în faţa ambasadei României de Praga au fost reţinuţi de poliţie. La Budapesta a avut loc o demonstraţie la care au participat circa 300 de oameni, iar poliţia le-a atras doar atenţia că demonstraţia nu a fost autorizată. În Polonia, iniţiativa solidarităţii polono-cehoslovace a organizat o demonstraţie la care au aderat şi alte iniţiative independente. S-au adunat în jur de câteva sute de oameni, dar miliţia i-a împiedicat să se apropie de ambasada României, jumătate din demonstranţi fiind arestaţi, iar restul împrăştiaţi. La solidaritatea cu poporul român au aderat şi disidenţii Andrei Saharov, Lev Timofeiev, Larissa Bogorazova, Serghei Kovaljov. Manifestaţii cu lumânări au avut loc la 1 februarie şi la Paris şi Londra.
„Charta 77” a continuat să se ocupe de problemele românilor. În iulie 1988, purtătorii ei de cuvânt au editat documentul nr. 38/88 cu titlul „Despre planul de lichidare a satelor din România, în care se făcea un apel la opinia publică şi la politicieni ca să încerce să influenţeze autorităţile din România în sensul de a renunţa la „planul într-adevăr nelogic de lichidare a unei mari părţi din satele româneşti”. În februarie 1989, purtătorii de cuvânt ai Chartei 77 au adresat o scrisoare prin care iniţiativele independente şi apărătorii drepturilor omului din partea răsăriteană a Europei au atras atenţia iar asupra planului distrugerii satelor româneşti despre care au scris că, dacă va fi pus în practică, „el va avea consecinţe îngrozitoare pentru poporul român”.
În încheiere aş dori să mai citez un fragment din această scrisoare: „Prieteni,în faţa acestor realităţi stăm cu toţii descumpăniţi, cu mâinile goale. În plus, fiecare are destule griji proprii, iar vocile din România care strig după ajutor sunt de multe ori înăbuşite de aceste griji. Cu toate acestea, ar trebui să ne ocupăm în mod serios de situaţia prietenilor români şi să căutăm împreună o posibilitate de a-i ajuta (…) Prin urmare, să încercăm să întreprindem ceva,
să tragem un semnal de alarmă, să informăm lumea, să-i sprijinim pe oamenii care suferă undeva în România, singuratici şi fără nici o scăpare. Dacă vom rămâne indiferenţi şi îi vom lăsa pradă destinului lor, aceasta va echivala cu o înfrângere morală pe care au suferit-o toţi apărătorii drepturilor omului…”
În româneşte de Helliana Ianculescu
Fragmente reproduse din Analele Sighet 9. Anii 1961-1972 – Ţările Europei de Est între speranţele reformei şi realitatea stagnării , ed. Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2001
