un articol de Rodica Palade
Ajungi în Sighetul Marmaţiei, pe la 7 dimineaţa, venind dinspre Bucureşti, după o noapte chinuitoare petrecută în tren, şi descoperi cu neplăcută strângere de inimă ca telefonul tău mobil nu mai funcţionează. Eşti în aria de acoperire a reţelei ucrainene. De la gara spre centru, vezi un oraş prăpădit, amestec de ruinat imperiu şi ruinată „epoca de aur“, cu orăşeni de provincie şi ţărani în reminiscente de port popular, maşini şi căruţe, biciclete şi utilaje de turnat bitum – toate într-un ritm lânced, fără nici o legătură cu scopul călătoriei tale: teribilă închisoare, în care a fost decapitată elita României în anii ’50, unde funcţionează azi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului.
Făcusem acest drum la Sighet încă din ’93, de la prima ediţie dedicată de Memorial victimelor comunismului. Călătorisem tot noaptea, într-un vagon de clasa a II-a, slab luminat, într-un compartiment plin de oameni, sleiţi de sete şi de căldură, care se foiau pe banchetele de lemn lustruite. Dîntre toţi, o doamnă îşi păstra cel mai bine firea. Calmă, ignora cu nobleţe disconfortul, acceptând fără fason să bea apă dintr-o aceeaşi sticlă trecută din mâna în mâna. Întrebată, ieşea cu anume efort din gândurile ei şi vorbea măsurat, cu un uşor accent. Când conversaţia s-a mai „legat“, şi-a spus cu simplitate numele: Ioana Brătianu. Chiar fiica marelui istoric Gheorghe Brătianu, omorât de comunişti în închisoarea de la Sighet.
Am mers apoi, an de an, la Sighet, până în 1997. Pe atunci, întâlnirile organizate de Academia Civică păstrau, întâi de toate, aerul ritualic al comemorării victimelor: ceremonia de la cimitirul săracilor, unde se presupune că ar fi fost aruncate trupurile miniştrilor României, oficiată de preoţi ai tuturor cultelor, era răscolitoare. Cu feţe uimite că se putea vorbi de nemaipomenita urgie din anii ’50, ţărani veniţi de prin toată zona începeau să povestească: „nu aveai voie nici măcar să treci pe trotuarul din faţa închisorii“, femeile, cu broboada la gură, jeleau: „ne-au omorât toţi vlădicii“. Urmau lucrările simpozionului, ţinute într-o sală din oraş, o casă de cultura sau, parcă, un cinematograf. Mai toate comunicările erau mărturii ale victimelor: arestări, bătăi, fugă, chinurile din închisoare. Aerul se făcea dens, insuportabil. Cel de la microfon şi cei din sala nu-şi puteau stăpâni plânsul. Apăruseră şi istoricii, dar distanţa dîntre memorie şi sistematizarea ei era mult prea mică. Mi-aduc aminte prea bine, la acea vreme, comunicările istoricilor nu mă interesau.
În 1997, la festivitatea de deschidere din acel an, Emil Constantinescu, pe atunci preşedintele României, a trimis un mesaj emoţionant prin care îşi cerea iertare victimelor comunismului. Aflasem că textul fusese compus de un foarte talentat consilier al lui, Petru Berteanu, şi am aflat apoi ca mesajul fusese pus pe unul dîntre pereţii Memorialului, dar niciodată n-a ajuns în parlamentul ţării, pentru a deveni act oficial al statului român. De aceea, când îl aud azi pe fostul preşedinte Constantinescu afirmând ritos „eu am condamnat comunismul“, mi se pare cel puţin nepotrivit. Atunci, clădirea închisorii era încă în ruină, deşi, cu infinit efort, începuseră lucrările de reabilitare (repararea acoperişului, a zidăriei şi a incintelor). Era un moment bun: CDR se afla la putere, iar Academia Civica şi Memorialul Sighet scăpaseră de tirurile montate abject de guvernarea Iliescu–Vacaroiu, chiar dacă instituţia funcţiona de o bună vreme sub egida Consiliului Europei. Tirurile venite din partea unor persoane-bine-informate, dar care nu văzuseră niciodată Sighetul, cum că acolo se făcea cultul legionarilor, avea să continue însă.
În 1997, preotul greco-catolic Eugen Popa se făcuse tot mai firav. Îi prindeam reacţiile, devenite lente, şi fata extrem de palidă pe care nu citeai decât suferinţă. În scurtă vreme a murit. La prima întâlnire de la Sighet îl văzusem cum, după festivitatea de deschidere, a ţâşnit pur şi simplu, alergând uşor ca o umbră, de la o celulă la alta, şi pipăind febril partea interioară a uşilor. Pe una dîntre acele uşi, Gheorghe Brătianu scrijelise harta României, iar el, chemat să cureţe celula după moartea teribilă a istoricului, o văzuse. O vedea încă în faţa ochilor. şi cauta acel semn după care avea să ne spună unde a fost locul. Muzeul.
Pătrunzi pe uşa inchisorii-memorial direct din stradă. Este, după cum văd, aceeaşi uşă, doar că e vopsită. Şi, ca de fiecare dată, nu-mi pot împiedica uimirea ca prin ea treceau, intrând şi ieşind, ca la serviciu, probabil cu o servietă în mâna, torţionarii. Că, zilnic, „slujba“ lor era să chinuiască şi să omoare oameni. Pătrunzi, aşadar, direct din stradă. şi primul lucru pe care îl vezi, şi ar fi fost ultimul la care te-ai fi aşteptat, este peticul de iarbă vie, verde şi îndrăzneaţă. Culoarul de la intrare până în zona centrală a muzeului are pereţii acoperiţi de fotografiile victimelor comunismului. Tonul verzui al montajului creează impresia unei ape de sub care morţii se ridică la suprafaţă. Treci printre chipuri de femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, preoţi, domni şi ţărani, cu mine surâzătoare, încruntate sau solemne, şi încă nu poţi înţelege cum a fost posibil ca atâtea vieţi să fie curmate în numele unei nebunii. Apoi, celula după celulă, adică sală după sala, la parter şi cele două etaje, muzeul îţi „explica“: represiunea ţăranilor care se opuneau colectivizării, rezistenţa în munţi, decapitarea elitei politice şi a celei intelectuale, reprimarea cultelor, arestarea culturii, destinul tragic al mărilor figuri (Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ilie Lazăr), viaţa în închisori, rezistenţa din anii ’80, primul sindicat liber, dar şi revolta ungurilor din ’56, a cehoslovacilor din ’68 şi crearea Solidarităţii poloneze în 1980. în câteva săli, dai de obiecte confecţionate de deţinuţi în închisoare: înscrisuri, ustensile confecţionate ingenios din sârma, linguri, fragmente de os sau miez de pâine. Mai sunt şi câteva piese de îmbrăcăminte cu care unii deţinuţi au revenit acasă: o cămaşă petic pe petic, nişte „ciorapi“ cârpiţi de atâtea ori că nu mai poţi desluşi materia iniţială etc., suficient să-ţi imaginezi mizeria şi suferinţa, fie şi a unei clipe. Dar pentru ei, cei închişi, a însemnat zi de zi şi an după an, cât tinereţea, şi, de multe ori, cât viaţa.
Coborî împleticit. şi paşii te duc spre uşa care dă în curtea interioară a inchisorii-muzeu. Este spaţiul de reculegere – un spaţiu rectangular în mijlocul căruia creşte, printre meri rotunzi, iarba. Pe zidurile din jur, numele morţilor, nesfârşit de multe. Dar sub iarba şi meri, o grotă care primeşte lumina printr-un orificiu în formă de cruce, direct pe tipsia enormă, de piatră, unde ard lumânări. La doi paşi, grupul statuar al lui Aurel Vlad, trupuri de oameni, bărbaţi şi femei, cu braţele smulse sau ridicate, încremenite într-un cortegiu al morţii. Dacă te apropii mai mult şi chiar intri în acest cortegiu, simţi cum o dinamică stranie, amestec de speranţă şi disperare, te alătura şi te include fapturilor de piatră chinuite, al căror mers este îndreptat spre un zid.
Am auzit şi am citit nenumărate aprecieri făcute Memorialului de la Sighet: „o lecţie de istorie“, „un omagiu adus victimelor“, „un rechizitoriu la adresa călăilor“, „un avertisment pentru alţi aventurieri“ s.a. Nu pot să produc o alta.
Nu pot decât să vă cer imperios să mergeţi la Sighet.
Şcoala de vară
Oricare universitate din România ar fi mândra să strângă în săl
ile ei fconferenţiari străini precum Dennis Deletant, Thierry Wolton, Harald Welzer, Christian F. Östermann, Anneli Ute Gabany, Ioan Holender, alături de conferenţiari români ca Sorin Antohi, Mircea Martin, Alexandru Zub, Mihai Sora, Dan C. Mihăilescu – ca să enumăr, desigur incomplet (îmi cer scuze), foarte concentrată lista a personalităţilor invitate de Academia Civică să le vorbească celor aproape 100 de copii (între 14 şi 19 ani), adunaţi din toată ţara şi Republica Moldova. Căci aceasta este a doua dimensiune impresionantă a Sighetului: Şcoala de vară, al cărei rector este Stéphan Courtois, ajunsă la a 9-a ediţie. Un demers educativ unic în România, unde, din când în când, se trag doar semnale de alarmă privind catastrofa din învăţământ, neurmate de nimic. Şcoala de vară îşi selectează cursanţii pe parcursul anului, le asigura transport, masa şi casa pe o săptămână, oferindu-le prilejul de a asculta şi de a pune întrebări celor mai avizate voci din ţară şi străinătate, în materie de istorie a comunismului. Este frapant să-i vezi pe aceşti copii cum ascultă şi îşi iau notiţe de-a lungul unei zile foarte încărcate şi cum apoi pun întrebări inteligente şi dezinhibate înalţilor conferenţiari. Este frapant să-i vezi pe copii cum şi în pauze se ţin după profesori, îi descos şi îşi exprima îndrăzneţ opiniile.
Un moment special al ediţiei din acest an a fost prezentarea documentarului realizat de Lucia Hossu-Longin despre drama lui Mihail Sebastian, film introdus şi comentat de Andrei Oisteanu. A fost un bun prilej de a pune în ecuaţie cele două tragedii ale sec. XX, Holocaustul şi Gulagul.
Ce au putut să facă doi oameni
Tot ce am relatat foarte pe scurt şi foarte parţial, adică realizarea Memorialului Sighet şi a Şcolii de vară, se datorează muncii uriaşe, de o tenacitate rară, a doi oameni: Ana Blandiana şi Romulus Rusan. şi numai cine a încercat, în ţara asta, vreme de 16 ani, în materie de instituţie, să mute dintr-o parte în alta fie şi un păi poate să evalueze efortul celor doi. Am beneficiul de a fi cunoscut „locul“ chiar de la început, din 1993: o ruină mare şi descurajanta, aflată la capătul ţării. Am beneficiul de a fi cunoscut chiar de la început ostilitatea care a împresurat această iniţiativă. Înfrângerea prejudecăţilor, găsirea banilor, a oamenilor şi a modalităţilor de a avansa concomitent cu reparaţii, amenajări expoziţionale, cercetare, simpozioane, traducere, redactare şi tipărirea unor lucrări esenţiale şi, nu în ultimul rând, organizarea Şcolii de vară – reprezintă doar câteva din direcţiile prin care cei doi şi-au dedicat integral viaţa Sighetului, reuşind să creeze o instituţie exemplara nu doar pentru România, ci pentru întreaga Europă. Sigur că Blandiana şi Rusan au avut în spatele lor o echipă, în cea mai mare parte de voluntari, dar este tot meritul lor de a-i fi găsit şi de a-i fi ţinut alături. Se cade să amintesc mai întâi Fundaţia Konrad Adenauer (despre ale cărei eforturi de a civiliza România ar trebui să vorbim mai mult), cu Priscila Bănu şi Zenovia Pavlica, Fundaţie care susţine financiar multe acţiuni. Apoi Ioana Boca, Gheorghe Arvunescu, Ana Tutuianu, Gheorghe Bârlea s.a. N-aş vrea să-l uit pe Florin Esanu, care, de-a lungul anilor, a imortalizat în zeci, sute, poate mii de fotografii activităţile de la Sighet.
Cum recunoştinţa e un lucru rar în ţara noastră, le spun celor doi, Anei Blandiana şi lui Romulus Rusan, chapeau bas!
articol apărut în revista “22”, nr. 855 (www.revista22.ro)