posted in: Nachrichten
(1922-2007)
Născut la Ploieşti, la 4 aprilie 1922, orfan de la vârsta de cinci ani, a fost crescut şi educat în colonia petroliferă Româno-Americana, după care a avut o adolescenţă zbuciumată şi plină de greutăţi.
În august 1944, ca militar la unitatea de pionieri de la Otopeni, a contribuit la eliberarea Capitalei şi a fost traumatizat de contactul dur cu trupele sovietice, care, sosite în pripă, îşi brutalizau noii aliaţi, considerându-i drept inamici şi fascişti.
Îmbrăcat în uniforma de sergent TR, a participat la 8 noiembrie 1945 la manifestaţia anticomunistă din Piaţa Palatului Regal, fiind arestat ca instigator şi inclus în lotul celor câteva zeci de inculpaţi, alături de fruntaşii ţărănişti şi liberali care organizaseră mitingul. După cum se ştie, procesul, prevăzut să aibă pedepse exemplare, a fost clasat datorită intervenţiei Aliaţilor occidentali.
Aceste experienţe l-au marcat însă pentru tot restul vieţii. Devenit inginer, nu a renunţat în nici o ocazie la vocaţia profund omenească, rămânând pe şantierele prin care a trecut un model de camaraderie şi altruism.
Abia după 1990 a găsit însă posibilitatea să-şi afirme public generozitatea fără margini, implicându-se în activităţile civice şi patriotice. Pentru el patriotismul continua să nu fie o vorbă goală şi, în numele lui, se risipea în mulţimea solicitărilor momentului, fie că era vorba de o faptă măruntă, fie de un proiect de lungă durată care-i cerea prezenţa.
Ca inginer şi ca organizator de excepţie, Gheorghe Arvunescu a fost unul din constructorii fără arginţi ai Memorialului de la Sighet, a cărui îndelungată şi complicată geneză s-a împletit cu efortul cotidian şi sacrificiul său inocent. De la planurile de execuţie ale construcţiei până la bilanţurile contabile, de la copacii din Cimitirul Săracilor până la lupta cu igrasia clădirii, de la prietenia cu foştii deţinuţi politici din generaţia sa şi până la premiile pe care le dăruia la Şcoala de Vară sau la scrisorile de un idealism critic pe care le scria conducătorilor momentului – totul poartă amprenta unei abnegaţii şi a unei sensibilităţi de excepţie, care nu pot fi uitate, deşi sunt pe cale de dispariţie.
Vârsta înaintată nu l-a împiedicat să se implice în viaţa cetăţii, deşi ar fi putut să fie un pensionar liniştit şi nu un „soldat în linia întâi”, cum îi plăcea să se considere, cu o sinceritate şi cu un altruism care umpleau vorbele de conţinutul lor adevărat.