În 1948, în 28 octombrie Episcopul Ioan Bălan a fost arestat. …La Bucureşti am intrat la Nunţiatură şi în marţea următoare, fiind ziua Sfântului Andrei, Apostolul, eu am fost consacrat Episcop în 30 noiembrie 1948, cu o zi înainte de desfiinţarea oficială prin decret a Bisericii noastre.
… În anul următor 1949, în 29 august am fost şi eu arestat. Eram pe stradă și un securist cu gradul de plutonier m-a întrebat dacă eu sunt părintele Ploscaru. Zic: „Da, eu sunt”. „Uite, vino puţin până la Domnul Maior”. „Dar cine e domnul Maior?” „Domnul maior de la Securitate”. Atunci mi-am dat seama că sunt arestat. Locotenentul de Securitate m-a dus în faţa maiorului, dar maiorul primise ordin să mă aresteze. Eu nu ştiam pentru ce sunt arestat. În iarna aceea am stat în mari privaţiuni și în frig şi în subsol, că totdeauna celulele noastre erau în subsol celulele noastre. De acolo m-a dus la Bucureşti, de la Bucureşti la Jilava, de la Jilava la Sighet şi aşa s-a terminat prima arestare.
De la Sighet în 1955 am fost adus la Jilava, de la Jilava la Timişoara şi de la Timişoara ni s-a făcut un nou dosar, foarte probabil ca să ni se dea anii câţi i-am făcut în închisoare, ca să aibă o justificare.
Când am ieşit de la Sighet, noi nu aveam nici o condamnare, decât eram deţinuţi administrativ şi atunci s-a dat un Decret prin care noi trebuia să ieşim din închisoare şi conform acestui Decret ne-au pus în libertate. Pe Episcopi i-au pus cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş. Eu am venit în Lugoj dar ceea ce m-a preocupat întâi a fost reorganizarea Bisericii şi am luat contact cu preoţii romano-catolici cam cum s-ar putea ca în cadrul Bisericii Romano-Catolice noi să reorganizăm Biserica noastră…
După aceea, în 1956 eu am fost arestat din nou. Şi am fost dus la Timişoara, Jilava, Bucureşti în diferite închisori. Am stat la Dej mult timp, poate cel mai mult timp am stat la Dej – 4 ani, după aceea am plecat la Gherla şi de la Gherla în 1964 am fost eliberat.
…Când am fost arestat a doua oară şi am fost dus la Timişoara acolo erau torturi foarte mari. De exemplu: una dintre torturi era că te lega de mâini şi te agăţa într-un cuier şi zicea când vrei să declari ce îţi cer eu atunci să anunţi, eu mă duc la plimbare. Alta era bătaia cu covorul, te aşeza pe un carpet legat la ochi, cu mâinile la spate şi legat de picioare şi deodată smulgea covorul de sub tine şi atunci cădeai şi zdrobeai arcadele de la ochi, zdrobeai dinţii, maxilarul, umerii.
…În închisoare, eu pot zice că pentru mine nu a fost nimic greu de îndurat. Când intram într-o celulă nouă primul lucru pe cafre îl făceam era să ascult până s-au îndepărtat paşii gardianului care m-a adus. Atunci sărutam zăvorul şi gratiile de la închisoare: „Doamne aceste le suport în locul Tău, că dacă aştia Te-ar fi prins pe Tine, pe Tine Te-ar fi băgat. Deci eu în locul Tău stau”. Şi în cazul acesta, eu nu mai aveam nimic greu de suportat. Că nu ne dădeau de mâncare, că ne ţineau în frig, sau că ne ţineau în izolare, cu toate ne-am obişnuit până la sfârşit.
Cât am fost în închisoare, am stat tot cu oameni credincioşi. Au fost cazuri când au fost necredincioşi, dar s-au convertit cu timpul, pentru că în închisoare aşa era climatul de suferinţă încât toţi aşteptau ajutorul lui Dumnezeu.
…De la Timişoara eu am fost dus din nou la Bucureşti, am stat la Interne la Bucureşti, pe urmă am fost dus la Uranus, am fost dus la Malmaison, tot în Bucureşti, apoi de acolo am fost adus la Piteşti. De la Piteşti am fost dus la Timişoara şi de la Timişoara, din nou la Dej şi de la Dej la Gherla.
… La Dej a fost poate una dintre cele mai grele închisori. Nu te lasă să te rezemi de pat, sau de ceva să stai aşa în capul oaselor. Poţi să te mişti prin cameră, poţi să şezi pe bancă, dar să nu te rezemi, nici să te culci pe pat, sau să dormi, asta nu era permis. Şi fiindcă, iarna mai ales, lăsau geamurile deschise, anume, spunând că trebuie să vină aer, dar pătura noastră era aşa de subţire de se vedea prin ea şi atunci fiecare făcea cum putea.
La Dej am stat vreo 3 sau 4 ani şi la Gherla am stat 2 ani. De acolo de la Gherla, în 1964 m-am eliberat. Eliberarea a însemnat că eram într-o supraveghere permanentă. Noi ştiam că suntem supravegheaţi.
Fragmente din interviul că părintele Ioan Ploscaru, realizator Aurora Sasu, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 1262. Interviu în pregătire pentru publicare la editura Fundației Academia Civică într-un volum despre represiunea împotriva Biserciii Greco-Catolice
Ioan Ploscaru
(n. 19 noiembrie 1911, Frata/Cluj – d. 31 iulie 1998, Lugoj)
Episcop auxiliar greco-catolic (30 noiembrie 1948)
Arestat la 25 august 1949, anchetat la Securitatea din Lugoj, la 8 decembrie 1949 a fost transferat la Securitatea din Timişoara. La 6 mai 1950 a fost transferat la M.A.I. Bucureşti. Depus la Jilava, la 27 octombrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighet. Rearestat la 14 august 1956. Încarcerat la penitenciarul din Timișoara, la 15 februarie 1957 a fost transferat la Secutitatea din Cluj de unde, după o lună de zile a fost dus la Minsterul de Interne.
Prin Sentinţa nr. 215/23 octombrie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară Bucureşti, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru crimă de trădare de patrie.
citește și
