(26 martie 1926 în comuna Ilovăţ – Mehedinţi-12 octombrie 2003, München)
Fiul ministrului Tilică Ioanid. Exmatriculat în anul al treilea de la Facultatea de Drept din Bucureşti din cauza originii sociale nesănătoase.
Arestat în 1949 pentru că l-a ajutat pe vărul său, Gheorghe Boian, să redacteze două scrisori ce urmau să fie trimise în străinătate. Anchetat la penitenciarul Malmaison.
Rearestat în iulie 1952. Torturat cu bestialitate în timpul anchetei.
Condamnat la 18 ani muncă silnică pe baza unor probe fabricate de Securitate.
Detenţia la Piteşti, Jilava şi mina Cavnic, de unde a reuşit să evadeze împreună cu un grup de deţinuţi la 6 iunie 1953. Prins în septembrie 1953 la Bucureşti. Anchetat la Securitatea Satu Mare. (Mama sa, Elena, a fost arestată pentru că, în loc să-l denunţe, l-a ajutat să se ascundă).
Condamnat din nou. Detenţia la penitenciarele Oradea, Aiud, Jilava, Piteşti, Timişoara, colonia de muncă Ostrov.
Graţiat în iulie 1964.
A reuşit să plece din ţară şi a lucrat la portul de radio „Europa liberă”.
După 1990 şi-a publicat memoriile din timpul detenţiei (Închisoarea noastră cea de toate zilele).
„Pedepsele se ţineau lanţ pentru orice fleac. În lagăr: dacă nu salutai gardianul, dacă nu mergeai în pas alergător de la baracă la masă, de la baracă la duş, de la duş la baracă sau pentru orice fel de pedepse care variau de la gardian la gardian. În mină: dacă nu-ţi făceai norma, dacă erai surprins odihnindu-te. Carcerele funcţionau în permanenţă. Erau nişte gherete din scânduri, [în care] cu greu încăpea un om în picioare, dar erau băgaţi şi câte doi. Printre scânduri sufla vântul şi viscolul iar de sus te ploua sau te ningea, după vreme, căci nu erau acoperite. Tămâie [comandantul cu producţia] a adus personal o îmbunătăţire: a bătut pe pereţii interiori ai carcerelor sârmă ghimpată, ca să nu poţi sta rezemat. Pedepsele se executau în timpul nostru liber. Dacă primeai trei zile de pedeapsă, intrai în mină cu schimbul tău şi la ieşire erai închis în carceră până-ţi venea iar rândul să intri în mină. După trei zile erai în culmea epuizării: de munca din mină, de nesomn şi de frigul din carceră unde n-aveai voie să intri nici cu pulover, nici cu cojoc.” (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele)
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.
