Home » Français » Mémorial » „Mer de malheurs’’ » Ipocrizia actelor de moarte

Ipocrizia actelor de moarte

Pentru Iuliu Maniu, Dinu Brătianu,  Ioan Suciu şi ceilalţi 50 decedaţi de la Sighet (inclusiv pentru cei doi deţinuţi care s-au sinucis, nemaiputând suporta regimul de mizerie şi umilinţe) diagnosticele morţii sunt aruncate la întâmplare, cu o făţărnicie fantezistă: „insuficienţă  cardiacă”, „miocardită cronică”, „TBC pulmonar”, „hipertensiune arterială” (la unul din cei sinucişi), „sincopă cardiacă”, „insuficienţă circulatorie datorită miocarditei cronice”, „paralizie cardiacă” etc. etc.

Acelaşi lucru – pentru partizanii asasinaţi în Pădurea Verde de lângă Timişoara, în august 1949.

Diagnosticul cel mai cinic – tensiune arterială – a fost trecut pe certificatul de deces al inginerului Nicolae Vasilescu-Colorado: deşi executat în 1952 pe baza unei sentinţe judecătoreşti intens mediatizate, cauza morţii, înscrisă în actul de moarte, este, de asemenea, … „tensiune arterială”.

 

material din Memorial Sighet, sala 6. România închisorilor

 

 

 

 

Romulus Rusan, Studiu introductiv în R. Rusan (coordonator), Cartea Morţilor, Fundaţia Academia Civică, 2013

Moartea după moarte

Dacă viaţa cotidiană a unui „bandit” era complicată, moartea lui, mai puţin. Se făcea un proces verbal de constatare, în care motivul decesului era scos dintr-o listă cu diagnosticele cele mai banale. De multe ori nu se mai obosea nimeni să-l scrie, şi cu atât mai puţin să anunţe oficiul stării civile la Sfatul Popular. Aşa cum am văzut, moartea devenise în unele închisori un secret de stat şi de partid.

În 1957, în urma întrebărilor şi protestelor făcute de familii, un „notar” al Securităţii, Nica Vasile (poate erau mai mulţi, dar aceasta era semnătura oficială pentru toţi), a vizitat câteva oraşe cu penitenciare şi a făcut acte retroactive de deces. După unu, doi sau chiar şapte-opt ani. Aşa au devenit „legale” morţile unor mari bărbaţi de stat ai României, ca Maniu, Dinu şi Gheorghe Brătianu. Dar marea armată a morţilor simpli a rămas necunoscută. Familiile primeau, cel mult, un colet cu haine şi „efecte”, fiind anunţate că omul lor a murit. Dar în neantul birocratic se petreceau lucruri imprevizibile. Dacă deţinutul mort avea un proces pe rol, justiţia îşi vedea nestingherită de lucru, procurorii îşi rosteau diatribele şi sentinţa era pronunţată netulburat, ca şi cum deţinutul s-ar fi aflat „în contumacie”.

Iar certificatele de deces, pe care azi le privim ca pe nişte acte oficiale, erau eliberate familiei, abia când aceasta voia să ştie unde s-a produs decesul, după ani şi ani.