Romulus Rusan
Stimate Domnule Profesor, stimaţi oaspeţi ai Memorialului,
Aşa cum am promis, voi pune pe hârtie câteva gânduri (moleşite de caniculă) despre Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, mai precis despre Departamentul de Istorie Orală, primul pe care l-am înfiinţat, în 1993, când proiectul Memorialului de la Sighet plutea în imaginaţia noastră ca o fata morgana.
Blandiana fusese, în ianuarie, invitată la Strasbourg, la o sesiune a Consiliului Europei dedicată drepturilor omului (pregătirea unui congres mondial ce urma să se ţină la Viena). Propunerea ei ca într-o fostă închisoare politică (se gândea la Sighet) să fie înfiinţat un Memorial al Victimelor Comunismului format dintr-un muzeu şi un centru de studii a fost primită de oficialii C.E. cu îndemnul: „De ce nu? Faceţi un proiect. Unde se poate vedea mai bine încălcarea drepturilor omului decât într-o închisoare stalinistă?”
În câteva săptămâni am predat proiectul. Eram atât de lipsiţi de „logistică” încât hărţile care urmau să arate unde se afla Sighetul pe harta României şi a Europei am copiat-o pe geam, dintr-o planşă de album, recopiind-o apoi la un xerox din oraş.
Ni s-a răspuns că vom fi vizitaţi de una sau chiar două comisii tehnice, care vor stabili bonitatea proiectului. România nu era încă primită în Consiliul Europei (din cauza mineriadelor), era doar membru asociat (cu statut de observator). Consiliul Europei era o instanţă mult mai exigentă şi importantă decât astăzi, totuşi – spre deosebire de Comisia (sau Uniunea) Europeană – nu avea forţa materială. Speram că vom fi ajutaţi măcar la reabilitarea clădirii, care devenise (din 1975, când închisoarea fusese dezafectată) o ruină imundă, servind de refugiu vagabonzilor şi prostituatelor. Acoperişul stătea să cadă, zidurile erau mâncate de igrasie şi mucegai.
Până la sosirea comisiilor ne-am apucat de singurul lucru care ni se părea pe moment posibil: documentarea. Nu aveam acces la arhive (au trebuit să treacă mulţi ani până să avem), dar aveam experienţa – atât Ana, cât şi eu – a multe zeci de interviuri pe care le luasem unor intelectuali de mare valoare – pictori, medici, scriitori, ingineri, istorici. Eu făcusem, chiar, în 1976, cu ocazia Centenarului naşterii lui Brâncuşi, o reconstituire a „fiinţei” sculptorului prin discuţii cu 12 contemporani care îl cunoscuseră.
Am îndemnat pe colegii de Alianţă Civică să facă ei înşişi istorie orală. Am trimis în filiale 20 de masive aparate „Panasonic” pe care ni le cumpărase şi donase un medic român din Germania, Radu Anastase. Am luat legătura cu Robert Perks, conservator la „National Sound Archive” din Londra, pe care îl auzisem vorbind la BBC despre campaniile de istorie orală făcute în Ucraina cu ocazia descoperirii unor gropi comune. Ne-a trimis o mulţime de materiale metodologice (între ele „biblia” lui Thompson). Am alcătuit câteva îndreptare şi chestionare, precum şi o cronologie orientativă, pe care colegii noştri urmau să le utilizeze la fişa rezultată din interviu. Nu am uitat să cerem ca la alcătuirea fişei să fie prevăzute şi câteva anexe privind numele proprii (de persoane), denumirile geografice, evenimentele importante, numele de morţi din detenţie sau deportare etc.
Primele înregistrări nu au întârziat să sosească. Astăzi, arhiva noastră numără în jur de 6000 de ore de înregistrare – toate digitalizate –, dar este greu de atins emoţia pe care ne-o produceau aceste casete, înregistrate şi fişate voluntar („pro bono” cum se spune azi) de colegii noştri de la Alianţa Civică. Subiecţii erau ţărani din judeţele Alba şi Bihor, care istorisiseră ce păţiseră la colectivizare, luptători din Făgăraş şi Zărand, preoţi din Bihor şi Sălaj, foşti elevi din Bucureşti sau Suceava, militari din Sibiu, deportaţi din Banat şi Mehedinţi. Surpriza cea mai mare ne-a oferit-o doamna Maria Brătianu, care ne-a trimis de la Paris, o casetă cuprinzând înregistrarea unei discuţii avute în 1990, la Reghin, cu cardinalul Alexandru Todea, care reconstituia viaţa în închisoarea din Sighet şi ceea ce ştia despre ilustrul istoric Gheorghe I. Brătianu, mort acolo în aprilie 1953.
Întâmplarea a făcut ca dintr-una din cele două comisii ale Consiliului Europei care au venit la Bucureşti şi Sighet înainte de a ni se acorda egida C.E. să facă parte însuşi istoricul Robert Perks, cu care corespondasem anterior. În raportul întocmit împreună cu ceilalţi patru membri, se evidenţia importanţa acestui travaliu, ştiinţific, considerat de primă urgenţă, până când arhivele oficiale ne vor fi accesibile.
Într-adevăr, intuiam şi noi (eram în 1995) că acel moment era încă îndepărtat, cu atât mai mult cu cât Alianţa Civică (făcând parte din Convenţia Democratică) era considerată nu o.n.g., ci „formaţiune politică” şi autorităţile de atunci îi puneau beţe în roate în loc să o susţină (în oficiosul guvernului „Vocea României”, proiectul nostru era considerat drept „sacrilegiul de la Sighet”). Am înfiinţat atunci Fundaţia Academia Civică, al cărei scop principal era educaţia istorică a tinerei generaţii. Acţionam pe două direcţii: consolidarea clădirii penitenciarului care urma să găzduiască muzeul şi – lucru mult mai greu – asigurarea bazei de date pentru muzeu, prin Centrul de Studii. Eram conştienţi că este nevoie de muncă neîntreruptă, ca să prindem din urmă memoria generaţiei care a suferit din plin comunismul. De o manieră inductivă, trebuia să ne apropiem de fenomenul şi evenimentele celor 45 de ani prin cauzele şi cazurile care le-am produs. Confruntarea, în viitor, cu documentele scrise din arhive urma să confirme mărturiile (direct sau indirect), ori să le clasifice ca accidentale. Ori – nu era nici asta exclus – mărturiile puteau să fie total sau parţial poluate, datorită preluării temelor din mass media. După toţi aceşti ani, pot să spun că, în esenţă, confirmările au fost majoritare.
Mass media (unele ziare şi reviste, mai multe decât azi) ne-au ajutat totuşi foarte mult. În anul 1996, „România Liberă” a publicat un apel al nostru prin care ceream martorilor alegerilor din 19 noiembrie 1946 să ne trimită în scris amintirile lor. Aveam şi înregistrări pe această temă, dar rezultatele apelului au fost parcă şi mai pregnante (şi îmi place să îl consider, datorită spontaneităţii, tot o operaţiune de „istorie orală”). Ne-au răspuns 33 de martori şi am publicat chiar o carte în colecţia „Analele Sighet”, în care mărturia clară, succintă, „orală” completa ideal contribuţiile teoretice, ştiinţifice. Unii respondenţi au fost vizitaţi apoi acasă de colaboratorii noştri şi şi-au întregit mărturiile. În alte cazuri, am organizat mese rotunde special dedicate câte unui eveniment sau unei tematici speciale:
– în 1996, în colaborare cu PEN Clubul Român, Conferinţa zonală „Scriitori în închisori. Între libertatea fizică şi cea spirituală” cu o importantă participare internaţională;
– în 1997 – simpozionul „Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947” (cu participarea M.S. Regelui Mihai I şi a şase istorici români);
– în 2002 – 15 ani de la manifestaţia din 15 noiembrie 1987 de la Braşov (o dezbatere la sediul Fundaţiei noastre, cu participarea a 11 protagonişti; a rezultat cartea „O zi de toamnă, cândva” din colecţia „Istorie orală”, 2002);
– tot în 2002 – 25 ani de la Mişcarea Goma (o dezbatere la care au participat 30 de foşti dizidenţi şi rezistenţi: a rezultat cartea „Cei care au spus Nu”, 2002, în aceeaşi colecţie);
– în 2003, la sediul Fundaţiei noastre, am organizat o comemorare a 50 de ani de la moartea episcopului Ioan Suciu, în prezenţa a numeroşi foşti elevi şi discipoli: a rezultat cartea „Ioan Suciu – apostolul tinerilor”, 2003;
– în cadrul unei campanii de înregistrări în Maramureş, de astă dată colegii noştri de la Sighet au alcătuit cartea „Colectivizarea în Maramureş” (vol. I Documente; vol. II Istorie Orală, 2004, 2009).
Între timp, din 1995-1996, numărul colaboratorilor s-a împlinit cu cercetători de la Institutul de Dialectologie din Bucureşti, cu studenţi de la Facultatea de Istorie din Bucureşti (în special din promoţia al cărei reprezentant principal o consider pe actuala noastră colegă Ioana Boca). Cu aceşti tineri şi cu profesori de la Iaşi am organizat apoi două ateliere de istorie orală – unul la Vaslui şi celălalt la Mangalia.
Însă efortul de strângere de mărturii (tot pe cale orală, prin comunicări libere, urmate de discuţii) s-a lărgit exponenţial prin organizarea de simpozioane, mese rotunde şi colocvii. În cele zece ediţii ale simpozioanelor pe care le-am organizat la Memorialul Sighet între 1993 şi 2002 am parcurs cronologic şi tematic istoria anilor 1945-1989. Dintre cei peste 850 de participanţi cu comunicări, circa 550 erau istorici profesionişti din România şi străinătate, iar cca. 300 erau martori care îşi expuneau propria experienţă din închisori, lagăre, deportări sau pur şi simplu din viaţa cotidiană. Aş enumera dintre aceştia doar pe Corneliu Coposu, Vintilă Brătianu – junior, Cicerone Ioniţoiu, Remus Radina (prin corespondenţă), Constantin Ticu Dumitrescu, Iosif Toma Popescu, Constantin Voicescu, Ion Gavrilă-Ogoranu, George Surdu, Maria şi Ioana Brătianu, Pascal Bentoiu). Colecţia „Analele Sighet” înglobează circa 7300 pagini şi o socotim o istorie concentrată a României din timpul comunismului (un compendiu de rezumate, la care lucrăm, ar demonstra aceasta).
Acelaşi lucru se poate spune despre Şcoala de Vară începută în 1998 şi ajunsă în acest an la a 14-a ediţie, întâi pentru uzul elevilor de liceu, apoi şi al profesorilor de istorie. În miile de pagini (unele scrise chiar de elevi) pot fi găsite pagini de mărturii cutremurătoare datorate Lucreţiei Jurj (căreia i-aţi închinat, primii, un volum de referinţă), lui Gavrilă Vatamaniuc, Octavian Fornica şi altor participanţi la rezistenţa anticomunistă (mă refer aici la colecţia „Şcoala Memoriei”).
O parte din aceste mărturii de excepţie ne-au fost cerute şi le-am depus la „Hoover Institution” din Stanford-California. După cum altele au devenit audio-book-uri, însoţind expoziţiile noastre itinerante („Recviem pentru ţăranul român”, „Rusaliile negre”). Altele au constituit (şi acesta era rolul lor iniţial) la alcătuirea unor săli şi componente ale Muzeului din cadrul Memorialului. Aş începe cu amănuntele exacte pe care ni le-au oferit în vizitele lor la Memorial regretaţii episcop Ioan Ploscaru, preot Eugen Popa, după care am reconstituit celulele în care au murit Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, celule unde au fost încarceraţi prelaţii greco-catolici. Din scrisorile adresate Anei Blandiana de preotul Alexandru Raţiu, aflat în Aurora (Statele Unite), precum şi din interviul mai înainte pomenit acordat de mgs. Alexandru Todea Mariei Brătianu am reconstituit viaţa cotidiană din „închisoarea miniştrilor”. Acelaşi lucru se poate spune despre mărturiile unor tineri închişi în 1948 aici: regretatul Aurel Vişovan, domnii Ioan Ilban, Vasile Tivadar, Gheorghe Codrea.
Tot istoria orală ne-a călăuzit când am realizat o bună parte din cele peste 50 de săli ale Muzeului, şi voi cita aici „Viaţa cotidiană în închisoare”, „Poezia în închisoare”, „Femei în închisoare”, „Iuliu Maniu – un părinte al democraţiei” (bună parte din obiectele din această sală au fost donate), „Anul 1945 – de la Ialta la Moscova”, „Anul 1948 – sovietizarea României”, „Anul 1956”, „Rezistenţa din munţi” etc.
„Harta sistemului concentraţionar”, aflată în holul central al Muzeului – publicată în „Cartea neagră a comunismului” (versiunea românească, 1998), în „Cronologia şi geografia represiunii comuniste” (2007) şi preluată apoi, ocazional de alţii, cu sau fără menţionarea sursei – a fost alcătuită de noi tot prin investigaţii de istorie orală. Acelaşi lucru la pliantul „Bucureşti – topografia terorii” (2011), unde am folosit mărturiile foştilor deţinuţi politici despre nişte închisori şi lagăre care fie au fost demolate, fie că urmează să fie demolate, fie că au astăzi alte întrebuinţări, fără ca autorităţile şi muzeele din Capitală să ştie sau să se preocupe de ele.
Şi, pe măsură ce Memorialul Sighet este pe punctul de a fi, după 18 ani, încheiat, am început să transcriem şi să dăm la tipar înregistrările păstrate cu acribie în arhiva noastră sonoră. Astfel, în colecţia „Istorie orală” am publicat cărţi de referinţă ca „Bukovski la Sighet” (2003), „Courtois la Sighet” (2005), Aristina (Pop) Săileanu „Să trăiască partizanii până vin americanii” (2007), Constantin Ionaşcu „Oroarea şi farmecul detenţiei” (2011) şi (sub tipar) „Florea Olteanu – un procuror incomod”.
Iar, ca o încununare a eforturilor de atâţia ani, ne apropiem de definitivarea unei Cărţi a Morţilor, în care vom cerne datele strânse în arhiva de istorie orală a Centrului de Studii prin sita documentelor oficiale obţinute între timp, pentru a da o listă, cel puţin minimală a celor ce „şi-au dat viaţa în închisorile, lagărele şi deportările comuniste”, aşa cum am înscris în calcarul cenotafului închinat lor în Cimitirul Săracilor.
Deviza Fundaţiei noastre este: „Prin civilizaţie spre Democraţie”.
A Memorialului: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate deveni o formă de justiţie”.
Şi fiindcă vorbim de istorie orală, credem că ambele aceste devize au fost slujite de ea: atât civilizaţia memoriei, cât şi justiţia celor ce şi-au amintit.
* comunicare transmisă pentru a fi prezentată unui modul de 60 profesori de istorie din mediul preuniversitar, coordonaţi de prof. univ. dr. Doru Radosav din partea Institutului de Istorie Orală Cluj, profesori prezenţi la Memorialul Sighet în 29 august 2011 (informaţii despre această vizită)
