Memoriei părinţilor mei…
Argument
Am avut prilejul – menţiona, în inspiratul său eseu «Preţul libertăţii», domnul Mihai Golescu, distinsul director al cotidianului „Argeşul” – să parcurg, înfiorându-mă, rândurile adunate, unele lângă altele, sub titlul «Speranţe încătuşate».
Poate că ne-am detaşat de acei ani, poate că nu mai vrem să ne mai amintim de crunta teroare dezlănţuită de cei care i-au prigonit pe partizani şi pe susţinătorii lor, poate că, aşa cum spunea un martir, «vrem să iertăm, dar nu să uităm !», dar nu putem să nu ne cutremurăm cu toţii, dacă citim tulburătoarele amintiri ale tinerei absolvente de filologie Iuliana Constantinescu-Preduţ, abia căsătorită şi închisă, pentru că nu şi-a denunţat tatăl că-i ajută pe „bandiţii” a căror ascunzătoare se afla la doar un kilometru de casa părintească.
«Speranţe încătuşate» ar merita să revadă lumina tiparului într-o carte pe care s-o citim ori de câte ori vrem să ne amintim preţul libertăţii noastre de astăzi !…
Aducerile aminte – încărcate de bucurie sau de adâncă tristeţe – sunt ca şi florile câmpurilor. Unele au strălucirea şi frumuseţea pe care gândirea omenească nu le poate cuprinde; altele au discreţia, gingăşia şi parfumul de care, parcă, nu te poţi atinge. Unele cresc puternice sub razele binefăcătoare ale soarelui, sfidând şi umilind în acelaşi timp; altele se furişează la umbra lor şi, când le descoperi, misterul acestora pare de neînţeles…
Dacă le rupi, se întristează, se ofilesc şi mor… Dacă sunt lăsate în voia lor, strălucesc, înmiresmează văzduhul, desfată privirile, se scutură şi renasc din propria lor sămânţă, mult mai multe şi la fel de frumoase.
Viaţa noastră este aidoma florilor câmpurilor… Şi ele, ca şi noi, sunt sortite să trăiască în locuri diferite – la umbră sau la lumină – cu deosebirea că noi ne putem mişca, ne ajutăm adesea sau ne îngropăm unii pe alţii, ne iubim sau ne urâm, ne admirăm uneori sau ne dispreţuim.
Când eşti copil, ai strălucirea, frumuseţea, nevinovăţia şi gingăşia florilor.
…Noi, oamenii, purtăm aceste daruri divine până la moarte, dacă ştim să le păstrăm, ca pe nişte nestemate, în inimă şi în viaţa de toate zilele, oriunde ne-am afla… Fiindcă, fără să ne dăm seama, ele ne înfrumuseţează atât trupul, cât şi sufletul nostru… Sunt o nedezminţită carte de vizită, care ne însoţeşte oriunde mergem pe pământ şi în veşnicie…
Flori cu petalele smulse brutal
Îmi amintesc de o tânără – o adolescentă firavă, de l7 ani, care a fost arestată şi ţinută un an de zile la Securitate, pentru ca, după aceea, s-o condamne la 12 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică – la fel ca şi pe mine. Se numea, aşa de frumos, Elisabeta Crâng… Noi, deţinutele, îi spuneam: Beti… Era atât de curată şi de gingaşă, atât de pură şi de cuminte, încât credeai că e un înger coborât printre noi.
Uneori, când aveam de lucru la coşercărie, se aşeza într-un colţ, îşi lua materialul lemnos, pe care-l împleteam cu fire groase de nylon, îşi făcea discret o sfântă cruce, se apuca de lucru şi nu vorbea cu nimeni, decât numai cu bunul Dumnezeu…
Faţa i se lumina, iar părul ei blond, împletit într-o coadă bogată, părea o coroniţă de aur pe capul frumos pieptănat. Când ne înapoiam seara în celulă, se îndrepta tăcută spre patul ei de suferinţă, aproape de tineta (butoiul în care ne făceam necesităţile) şi, până când sosea terciul de seară – de obicei, o zeamă lungă de arpacaş – lăsa impresia că ascultă pe Cineva de departe… Stătea în picioare, cu capul rezemat de fierul patului, faţa i se lumina, iar ochii ei mari şi pătrunzători spărgeau, parcă, zidurile reci, iradiind doar pace şi linişte. Părea un crin alb înflorit în toată splendoarea lui în noaptea adâncă a temniţei.
Un alt chip de neuitat a fost Nena Boilă.
Modestă, deşi extrem de cultă, era mereu transpusă într-o altă lume, încât, uneori, când o strigai, tresărea din meditaţia sa, scuzându-se că n-a răspuns imediat la apelul nostru… O asemănam cu o crizantemă, care, chiar dacă se ofileşte, îşi păstrează nealterată culoarea…
Flori, flori şi, iar, flori !…
Speranţe încătuşate în bezna temniţelor unui regim de exterminare a valorilor umane !…
Simţeam, deseori, în celulă, o nevoie aproape bolnăvicioasă de aceste suave minuni de care toate fuseserăm private în detenţie !…
Ofranda jertfirii întru credinţă
Precum un busuioc înalt, plin de miresme şi de sfinţenie era sora Vianeea, o călugăriţă greco-catolică. Cu greu, reuşeam s-o găsesc, cu toate că trăiam zilnic în aceeaşi celulă rece, întunecoasă şi tristă, în care culoarea gri predomina atât în hainele vărgate, în păturile rupte şi vechi, în cimentul de pe jos şi de pe pereţii înceţoşaţi de vreme, unde, parcă, nici pânza de păianjen nu se prindea…
N-o interesa nimic din ceea ce-i lumesc şi trecător. Îşi făcea programul impus alături de „turma suferindă” şi, cum prindea un loc de mişcare printre paturile suprapuse până spre tavan, se plimba cu mâinile duse la spate, cu ochii întredeschişi, cu capul aplecat spre dreapta, încât ne părea o sfioasă muceniţă rătăcită printre noi…
Sergentele care ne păzeau priveau pe vizetă, suspectând toate mişcările din celulă…
Se întâmpla zilnic, la anumite ore, după ce înghiţeam cu greu din „raţia supravieţuirii”, să se facă linişte, în sensul că zumzetul şoaptelor dintre noi lăsa locul unei tăceri apăsătoare, când fiecare se retrăgea pe marginea patului său, căci aşa eram obligate să stăm de la ora 5 – ora deşteptării – până la ora stingerii… Atunci, retrăiam amintirile noastre tulburător de vii de dinaintea clipelor negre ale arestării…
În acele momente triste, măicuţa Vianeea se plimba… Înaltă, cu faţa veşnic senină, purta nişte bocanci imenşi de care făcea mereu haz, pentru că îi erau prea mari, dar dădea întotdeauna slavă lui Dumnezeu că-i avea încă buni !…
În tăcerea de mormânt a celulei, se auzea, deseori, vizeta, pe care o deschidea cu un zgomot infernal „doamna majoră” – cum eram obligate să i ne adresăm – înjurând-o birjăreşte pe măicuţă şi batjocorind-o că doarme în picioare ca un biet animal…
Oricât încerca maica Vianeea să-i explice că nu se poate dormi atunci când te mişti dintr-un capăt la celălalt al celulei, „majora” îşi vărsa veninul şi o pedepsea să stea în picioare nemişcată până ce se dădea stingerea sau să spele atât WC-urile cât şi coridoarele care erau nesfârşit de lungi…
După ce simţeam că gardiana s-a îndepărtat, deoarece o auzeam ţipând în alte celule, încercam s-o consolez, dar măicuţa Vianeea mă dezarma înainte de a rosti un gând cald de îmbărbătare, mărturisindu-mi senină că dă slavă lui Dumnezeu că i-a prilejuit să depună la picioarele Mântuitorului ofranda jertfirii ei întru credinţă…
Pe măicuţa Sofia, o asemuiam cu o lăcrămioară cu parfum discret… Îi ziceam „măicuţa Vrăbiuţa”… Fusese arestată în acelaşi lot cu maica Vianeea. Era mică de statură şi era veşnic îngheţată de frigul din celulă, pe care nu-l blestema niciodată, socotindu-l doar un ceasornic deşteptător la vremea sfântă a rugăciunii…
Mă simţea ori de câte ori tristeţea îmi apăsa sufletul şi, luându-mă uşor de mână, mă chema pe marginea patului său, şoptindu-mi cuvinte de mângâiere cu o voce tremurândă şi privindu-mă cu ochii săi adânci, mereu înlăcrimaţi…
Îmbrăţişarea ierbii uitate
Îmi stăruie în minte o scenă din multele pe care le-am trăit în cei şase ani prin închisorile comuniste de la: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad–Roşiori, Arad–Gai, Oradea sau în temutele temniţe ale Securităţii din: Constanţa, Bucureşti (Uranus) şi Piteşti…
Plecam într-un lot de peste 50 de deţinute politice de la închisoarea din Miercurea Ciuc.
După un drum chinuitor de câteva zile şi nopţi într-un autotren închis, unde credeam că nu vom mai putea vedea niciodată lumina zilei, ne-am oprit la Arad-Roşiori, într-o imensă clădire cu ferestre mari şi luminoase, dar şi cu o curte mare, plină de verdeaţă.
După anii pătimiţi sub pământ la Jilava sau în fortăreaţa de la Miercurea Ciuc, unde era smuls şi firul de iarbă crescut printre pietre, închisoarea de la Arad mi s-a părut un mic paradis…
Iar, atunci, când ne-au încuiat fără zăvoare şi fără lacăte, numai cu o singură cheie, am simţit un gen de „libertate”, poate chiar de siguranţă, pe care niciodată n-am avut-o din plin în detenţie…
Deodată, uşa celulei s-a deschis şi o „doamnă majoră” ne-a poruncit pe un ton cumva mai omenesc să ieşim la aer.
Nu ne venea să credem că e adevărat ce ne spune, încât cu multă greutate ne-am încolonat spre uşă. Ne-au dus într-o curte largă, în care iarba răsărise atât de frumos şi era de un verde crud, încât n-aveam curaj nici să o călcăm…
Ne-am trezit trântindu-ne pe iarbă, ca într-o îmbrăţişare de mult uitată… Unele plângeam, altele îşi îmbătau privirile în splendoarea primăverii, iar câteva culegeau cu sete troscotul din grădina înverzită. O sergentă răutăcioasă a spart, însă, tăcerea acestei bucurii surde, ordonând încolonarea. Ne-a obrăznicit că am încălcat regulamentul şi ne-a încuiat într-o cameră imensă, în care pătrundeau doar câteva din razele soarelui ce se stingea spre apus.
Când am plecat de la Închisoarea Miercurea Ciuc, ni s-a dat fiecăreia dintre noi hrană rece: o felie de pâine neagră, o bucată de şuncă râncedă şi foarte sărată şi o bucăţică de marmeladă. Pe toate, trebuia să le drămuim în aşa fel, încât să ne ajungă şi în ziua în care vom sosi la Arad–Roşiori.
Ne-am strâns în grupuri mici, ca să nu avem necazuri şi ne-am desfăcut merindele care mai rămăseseră în bocceluţele noastre. Ce bucurie imensă ne-a făcut atunci maica Vianeea, scoţând, din mâneca zeghii, un pumn de troscot pe care l-a împărţit la fiecare…
Niciodată, n-am mâncat cu atâta poftă hrana oferită de măicuţă, deşi ştiam că doar porcii o înghiţeau cu plăcere… Maica Vianeea ne-a îmbiat atunci, spunându-ne că este foarte gustoasă şi că troscotul era, pentru noi, mai mult decât un „rezervor” nebănuit de vitamine, o speranţă de viaţă… Din păcate, altă dată, n-am mai avut parte, în detenţie, de asemenea hrană miraculoasă…
Destine frânte
La Miercurea Ciuc, am întâlnit-o, în celula de tranzit, pe doamna Mihalache… Era tare suferindă, pentru că avea o rană deschisă la un picior, care supura continuu. Stătea tot timpul ţintuită în pat şi, deseori, făcea incursiuni în istoria ţărăniştilor, relevând meritele lor incontestabile în istoria României, cu un evident sentiment de mândrie…
Simţeai, în vocea-i tremurândă, dorul de soţul ei ȋnchis şi el în temniţele comuniste…
În aceeaşi închisoare, am stat câteva zile cu doamna Arlette Coposu – o „floare a reginei” de pe plaiurile moldave. Mi-a reţinut atenţia prin aerul demn, prin privirea inteligentă, încă din clipa când am intrat în celulă…
M-a întâmpinat cu un zâmbet cald, m-a mângâiat pe părul strâns în cozi şi, după ce a aflat în ce lot sunt şi ce condamnare am, m-a încurajat părinteşte, spunându-mi că Dumnezeu ne va ajuta să scăpăm mai devreme din temniţele trădătorilor de neam, care s-au cocoţat la cârma ţării cu ajutorul tancurilor bolşevicilor…
I se întipărise, cred, prea adânc şi prea devreme, pe figura blândă, de o nobleţe aparte, pecetea grea a suferinţei… Deşi fusese condamnată la ani grei de închisoare, mai avea încă tăria să ne mângâie şi să ne încurajeze în suferinţă pe noi, cele care veniserăm de curând în iadul închisorii… Când ne-am despărţit, ne-am împreunat lacrimile, nădăjduind că ne vom revedea cândva… Am aflat, mai târziu, că plecase pentru totdeauna dintre noi – acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit…
O distinsă intelectuală în stare de orice sacrificiu a fost, de asemenea, doamna Lena Constante din lotul Lucreţiu Pătrăşcanu. Izolată ani grei într-o celulă, devenise extrem de volubilă, dorind, parcă să recupereze timpul irosit în singurătate… Voia să ne ştie pe fiecare mai vesele şi mai încrezătoare în speranţa unei eliberări grabnice…
Seara, rememora, din marile romane ale literaturii române şi universale, scene cunoscute unora dintre noi, atât de captivant şi de cursiv – la persoana I, încât, uneori, lăsa impresia că fac parte din însăşi viaţa ei… Avea, la gât, nişte ganglioni T.B.C., pentru care primea, rareori, o căniţă cu lapte, dar laptele îl împărţea celor mult mai bolnave decât ea şi vârstnicelor în suferinţă…
La închisoarea din Văcăreşti, am cunoscut-o pe domnişoara Nina Dombrovski – o tânără de o aleasă cultură şi de o credinţă rar întâlnită…
Rugăciunile pe care le rostea cu atâta evlavie le simţeam cum se ridicau spre cer, spărgând parcă încuietorile şi zăbrelele celulei, întunericul în care eram osândite să ne purtăm toate crucea suferinţelor noastre…
Am întâlnit – în drumurile mele spre Golgota – toate florile câmpului: unele încărcate de parfum, gingăşie şi sensibilitate; altele – purtând usturimea urzicii, ţepii trandafirului, otrava mătrăgunii, ciulinii şi ghimpii câmpului nesemănat pentru a rodi spre binele oamenilor…
Printre florile de neuitat ce ne-au înmiresmat sufletele, se regăsesc vieţile părtaşelor la chinurile temniţei: doamna Nadolu, fiica generalului Manolache, care fusese asistentă universitară la catedra de latină, o intelectuală de excepţie şi de o rară demnitate; domnişoara Maria Georgescu – jurist-consult la Facultatea de Drept din Bucureşti, căreia îi ziceam „Domaşa”, veşnic aplecată spre întrebări de nedesluşit; doamna Mariana Hodoş – învăţătoare, pe care eu însămi o răsfăţam „Babunia”; doamna Racoviţă – pianistă – alintată „Dinţoiaş”, pentru care, eu eram „Cârnel”; doamna Mititelu – un suflet de o puritate inimaginabilă, care îţi insufla atâta încredere în revenirea clipelor de libertate, deşi îndurase ani grei de temniţă şi multe, multe flori alese, ale căror nume au trecut de mult în veşnicie…
Libertatea – un licăr de lumină în beznă
Eram închisă la Văcăreşti… Mă aduseseră acolo de la Securitatea din Piteşti, în urma unei anchete chinuitoare… Am stat, la Văcăreşti, până am născut pe Libertatea–Justina… Mă arestaseră de la catedra din Cobadin, regiunea Constanţa…
Eram gravidă în luna a şaptea…
M-au băgat seara, în celula 116, cu toate că sosisem înainte de ora prânzului, şi, ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un WC turcesc cu şase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale…
Mirosul greu de acolo, drumul chinuitor de la Securitatea Piteşti până la atât de temuta închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu îmi dăduseră, în dimineaţa aceea, nimic din mizerabila raţie zilnică, iar seara, după o discuţie cu o verişoară a mea, care era şefă de cameră, n-am putut înghiţi nici măcar o boabă de arpacaş…
Căpitanul Constantinescu – aşa se pare că-l chema – m-a însoţit în dubă până la Închisoarea Văcăreşti şi, în prezenţa mea, i-a spus celui care m-a luat în primire, să aibă grijă, pentru că sunt gravidă şi foarte slăbită… I-am mulţumit pentru acest semn rar de bunătate, cu totul neaşteptat, dar, de atunci, nu l-am mai văzut… Să fi fost din „grijă” pentru mine cele două bucăţi de mămăligă caldă, în care era pusă brânză de burduf tăvălită prin materiile fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie ?!…
O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a împins parcă orbeşte să mă aplec şi să rup din mămăliga pusă în fecale… Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile !…
M-am aşezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului şi am rupt încă o bucată din celălalt bulz – puşi acolo anume, pentru că, din mămăligă, ieşeau aburi calzi…
Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de către torţionari, pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Piteşti, un securist în halat alb – probabil, medic – îmi propusese să renunţ la copil, asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii…
M-au dus, aşadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre şi cu durerea care aduce în lume o nouă viaţă…
Regimul de detenţie a fost aidoma celui de la Securitate: de la deşteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului…
Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în pat, mi se atrăgea atenţia că nu am voie…
M-am resemnat, pierzându-mi orice speranţă în lumina vieţii…
Mă învăluia, parcă, întunericul atât de obsedant al morţii !…
Într-o zi, în jurul prânzului, când zgomotul de pe coridoare şi zornăitul gamelelor îl anunţau astfel, mi s-a întâmplat ceva straniu…
Stăteam pe marginea patului şi aşteptam gamela cu mâncare, din care gustam întotdeauna extrem de puţin, fiindcă era greu de înghiţit ceea ce ne dădeau drept hrană…
Deodată, a apărut o mână care iradia o imensă linişte sufletească, o pace lăuntrică de nedescris, o stare atât de minunată cum nu mai avusesem până atunci…
Mâna luminoasă m-a îndemnat:
– Scrie !…
I-am răspuns cu voce tare:
– Sfinte Dimitrie sau Sfinte Ştefane, nu am nici cu ce şi nici pe ce să scriu !
Deşi blândă, Vocea avea, totuşi, un ton imperativ… Mâna aceea stranie mi-a întins, deodată, o coală albă şi un creion mic cu tricolorul la un capăt… De câteva zile, nu mai mâncasem absolut nimic !…
Plângeam mereu şi nu-mi puteam deloc imagina că pot fi atât de cruzi şi că nu mă vor duce într-o maternitate, ca să nasc omeneşte…
Vocea mi-a poruncit iarăşi:
– Scrie !…
Şi, deodată, mi s-a părut că, pe acea coală albă, creionul aluneca însemnând versurile atât de triste ale unei poezii cu totul enigmatice:
Ţie, Libertatea !
Ai fost născută-n închisoare
Şi-ntr-o celulă, ai crescut !
Lumina razelor de soare,
printre zăbrele, ai văzut !
Cuvinte dragi de mângâiere
eu n-am putut să-ţi glăsuiesc,
fiindcă, acolo-n închisoare,
n-am avut voie să-ţi vorbesc !
Un cânt de leagăn, niciodată,
mămica ta nu ţi-a cântat,
ci, numai lacrimile-amare,
pe trupul tău, ea a vărsat
Tu creşti, odorule, creşti mare
şi Domnul să te aibă-n pază!
Puterea Lui mângâietoare
să-ţi lumineze ca o rază !…
După o tăcere ce mi s-a părut o veşnicie, Vocea aceea plină de mister mi-a şoptit:
– Ca să nu uiţi cuvintele, cântă-le pe melodia care îţi place cel mai mult !…
Pe atunci, îmi plăcea deosebit de mult romanţa „S-au scuturat toţi trandafirii”…
M-am trezit brusc din această reverie fantastică în zgomotul vizetei, pe care un sergent o zăngănea de zor, făcându-mi semn să mă apropii de uşa celulei… M-a întrebat autoritar cu cine am vorbit, deoarece – spunea el – că am pronunţat câteva cuvinte cu voce tare, adresându-mă unei persoane, deşi eram cu faţa spre uşa celulei… Buimăcită, dar şi înspăimântată de tonul gardianului, i-am spus, la început, că nu ştiu absolut nimic…
M-a ameninţat, apoi, că mă duce la izolator…
Ca să scap, i-am mărturisit ceea ce am văzut şi am auzit !… Insinuând că îmi bat joc de el, m-a scuipat şi mi-a zis că sunt nebună de legat, fiindcă stăteam cu ochii deschişi şi vorbeam cu cineva…
De teamă, n-am mai spus nimic !…
Am tăcut, de parcă eram absolut vinovată !…
M-am aşezat pe marginea patului şi încercam să-mi reamintesc versurile pe care mi le-a dictat misterioasa Voce…
Un fior mi-a săgetat inima !…
Am înţeles că voi naşte o fetiţă, căreia îi voi pune numele „Libertatea”, că va sta şi ea în celulă cu mine, că nu vom mai vedea lumina soarelui decât cine ştie când…
M-am resemnat, apoi, într-un târziu, gândindu-mă că fetiţa va trăi, că o să se nască vie…
După două luni, joi, 18 septembrie 1958, în miezul zilei, am născut, în Închisoarea Văcăreşti, o fetiţă…
I-am pus numele Libertatea-Justina…
Însă, cei de acolo i-au schimbat şi numele şi data naşterii în documentele întocmite !…
După ce am născut, nu mi-au adus fetiţa s-o văd câteva zile… Eram, în aceeaşi celulă, cu două tinere cam de vârsta mea din Cudalbi, regiunea Galaţi. Fuseseră închise, pentru că se opuseseră înfiinţării „colectivei” în satul lor…
Când mi-am văzut fetiţa pentru prima dată, am îmbrăţişat-o cu o dragoste nespusă, pe care nu o mai trăisem vreodată, dar şi cu un simţământ profund de teamă, care mă terorizase multă vreme: „O fi, oare, normală, după chinurile îndurate de mine de când fusesem arestată de securişti ?!”…
I-am numărat degeţelele de la mâini şi de la picioare !…
Apoi, i-am privit îndelung, cu atenţie, îngrijorată: faţa, ochii, părul !… Avea perişorul negru, ud şi rece ca gheaţa !…
O aduseseră s-o alăptez trecând pe un culoar lung şi întunecos, învelită în scutece vechi, rupte, luate, probabil, de la vreun cămin de copii…
I-am suflat în păr, s-o încălzesc şi am şters-o cu un baticuţ pe care îl aveam la mine…
Între timp, am făcut, la sânul stâng, mastită suprainfectată !… De această boală, numai bunul Dumnezeu m-a vindecat, fiindcă m-au dus la un doctor din închisoare să mă opereze la o oră nepotrivită, chiar atunci când i se servea masa…
Văzându-mă atât de slăbită şi de chinuită, s-a hotărât să termine cât mai repede cu mine, determinat, poate, şi de gardiana care mă însoţise până la el… Batjocoritoare, gardiana îmi pusese nişte ochelari negri şi mă obligase să mă îmbrac cu mantaua, pe care o legase la mâneci şi mă trăgea, ca pe un animal de funie, de o mânecă legată mai lung… Când era întrebată, de cei cu care ne întâlneam, unde merge, ea se amuza, spunându-le tuturor că „plimbă maimuţa”…
Doctorul era un ghem de nervi… S-a răstit la mine, fiindcă îşi întrerupsese masa din cauza unei „bandite”… A luat o lamă, a dat-o prin flacăra unui chibrit şi m-a tăiat adânc, pe viu, fără milă, înjurându-mă că şi-a pătat, cu puroi, halatul… Mi-a pus în silă nişte vată pe rană şi mi-a poruncit să ies cât mai repede afară…
De atunci, nu s-a mai interesat deloc de soarta mea…
După ce am fost „operată” astfel la sân, n-am mai alăptat-o pe fetiţa mea, pe Libertatea…
Mi-au alăptat-o fetele din Cudalbi, care născuseră şi ele tot fetiţe, ori nişte tinere ţigănci – deţinute de drept comun – închise într-o celulă învecinată… Se întreceau între ele care să-i dea piept… Credeau că vor ieşi mai repede din puşcărie, dacă o alăptează pe Libertatea !…
Asociau numele ciudat, pentru ele, al fetiţei cu eliberarea din detenţie şi erau toate convinse că Dumnezeu le-a trimis-o ca pe o rază de speranţă în revenirea lor grabnică la viaţa liberă de dincolo de zidurile închisorii…
Le „inoculase”, cred, un asemenea gând bun una dintre ele, care trecea drept „vrăjitoare” – Margareta, o ţigancă tăiată parcă din stâncă, ce le domina, mai ales, spiritualiceşte pe toate celelalte…
Dar, dincolo de credinţa lor, omenia pe care o dovedeau mă impresiona până la lacrimi…
Ce suflete mari pot avea cei „mici” năpăstuiţi de soartă, pe care, uneori, cu vinovat dispreţ, îi ignorăm !…
Speranţa trebuie să învingă suferinţa !
În aceeaşi cumplită închisoare, la Văcăreşti, mi s-a întâmplat o scenă la fel de stranie ca şi apariţia acelei misterioase Mâini…
Într-o seară, a deschis uşa celulei o sergentă temută de toate deţinutele, fiindcă ţipa pe coridoare şi-i înjura groaznic pe cei pe care îi ducea – după cum spunea ea – „în turmă”, la aer… Probabil, pentru că n-am avut acolo această favoare, mi-a poruncit să-mi iau „târhatul” şi să ies…
La uşă, mi-a pus ochelarii de metal şi m-a târât pe un coridor, care mi se părea că nu se mai sfârşeşte… Un bărbat i-a şoptit ceva şi, după aceea, m-a luat el în primire.
Aveam impresia că merg printr-un tunel fără capăt… Încercam mereu să-l implor pe Dumnezeu să mă ajute, dar simţeam că nu pot !…
Era o tăcere adâncă, apăsătoare, de neimaginat…
L-am rugat pe însoţitor să-mi dea voie să stau puţin, fiindcă nu mai puteam duce pătura şi mantaua pe care le primisem… Mi-a răspuns, după o lungă ezitare, că nu mai aveam mult de mers şi, într-adevăr, aşa a fost !…
M-a oprit în faţa unei celule, pe care a descuiat-o destul de greu şi, după ce i-a tras zăvoarele ruginite, mi-a cerut ochelarii şi m-a împins înăuntru…
Am stat încremenită lângă uşa care s-a închis cu un zgomot infernal. Celula era semiobscură şi mirosea îngrozitor…
Am încercat să-mi adun puterile şi să stau pe un pat… Simţeam că sunt urmărită prin vizeta celulei… După un timp, am privit cu atenţie în jurul meu şi groaza mi-a fulgerat sufletul…
Paturile suprapuse până spre tavan erau într-o dezordine uluitoare, ca după o percheziţie amănunţită…
Pe cimentul rece şi năclăit, urme proaspete de sânge, vată murdară, resturi fecale…
Am simţit – precum în scenele de groază imaginate doar în romane – „prezenţa” unor duhuri rele care se apropiau de mine…
Teama era atât de mare, mai ales, că, pe coridor, se auzeau nişte sunete stranii…
Părea un amestec de geamăt de om şi behăit de oaie, un urlet de fiară sălbatică revărsate cu putere spre celula în care am fost închisă…
M-a cuprins brusc o spaimă ca de moarte !…
Copilul se zbătea atât de tare şi îmi lovea pântecele, de parcă şi el ar fi vrut să evadeze din infernul în care tocmai intrasem… Am izbucnit într-un plâns înăbuşit, cu şiroaie de lacrimi pe care nu le mai puteam opri…
Spaima devenise, parcă, atât de chinuitoare, încât începusem să mă rog lui Dumnezeu să mă ia de pe acest pământ al suferinţei şi întunericului, deşi ştiam că, astfel, păcătuiesc, fiindcă purtam în mine o altă viaţă, pentru care aveam datoria să sper… Deodată, dintr-un ungher al celulei, a apărut, pe o rază de lumină orbitoare, figura sfântă a unei Maici Îndoliate, care mi-a zis:
– De ce te temi ?!… Nu vezi că sunt cu tine ?!…
A dispărut, apoi, pe aceeaşi strălucitoare rază, lăsându-mi, însă, în suflet, atâta pace şi atâta linişte cum n-am mai avut decât atunci când mi s-a arătat acea Mână binecuvântată…
Dar pacea mea lăuntrică era mai intensă…
Copilul s-a liniştit; lacrimile mi s-au oprit ca prin miracol, iar celula mi s-a părut acum alta: o celulă obişnuită de închisoare în care speranţa trebuie să învingă suferinţa !…
Zgomotele de afară sunau a durere profundă, încât desluşeam, în tusea asemănătoare behăitului oilor ofticoase, strigătele de ajutor ale unor deţinuţi bolnavi aflaţi în ultimele clipe ale vieţii lor…
Învingându-mi starea deplorabilă în care eram, am strâns păturile pline de sânge şi de puroi…
Am luat în mâini resturile fecale, pe care, apoi, le-am dus într-un colţ al celulei, făcând, astfel, puţin loc şi pentru mine… În libertate, mi-era scârbă de orice, chiar şi de un fir de păr căzut lângă o bucată de pâine… Aş fi vrut să mă spăl pe mâini, dar nu aveam apă…
Nu îndrăzneam să bat în uşă, fiindcă ştiam atât regulile detenţiei, dar, mai ales, pentru că anticipam refuzul lor…
Minune, însă !…
Vizeta s-a deschis uşor şi un gardian mi-a împins, pe ea, o căniţă de apă, îmbiindu-mă, parcă, să beau… Apoi, a închis vizeta fără zgomot !…
M-am spălat pe mâini şi m-am aşezat oarecum liniştită pe marginea patului…
Vocea aceluiaşi paznic m-a chemat la vizetă…
Mi-a cerut căniţa de metal, în care a turnat puţin lapte… Nu mai văzusem o picătură de lapte, de când m-au arestat !…
M-a întrebat în şoaptă:
– Ce-ai văzut de te-ai liniştit aşa ?!…
Mă privise, cred, prin vizetă, cum plângeam înăbuşit şi citise, pe faţa mea, spaima care mă cuprinsese mai înainte…
I-am spus cine mi-a adus liniştea: Maica Îndurărilor !…
Ochii lui păreau plini de o nespusă compătimire… Atât am putut desluşi prin vizetă !…
L-am întrebat, fiindcă mi-am dat seama că e un om deosebit în comparaţie cu ceilalţi paznici, de unde vin acele sunete groaznice care se amplificau pe coridor…
Mi-a destăinuit că toate celulele din aripa aceea a închisorii erau pline de bolnavi care nu mai aveau multe zile de trăit !…
I-am înapoiat căniţa cu lapte şi l-am rugat să-l dea unui suferind, ori unui muribund…
Mi-a spus în şoaptă că laptele fusese dat unui deţinut politic, care, între timp, murise…
Nu ştiu dacă am făcut bine sau rău, dar am înghiţit laptele primit de la el ca pe o împărtăşanie…
Eşti plină de curaj, fetiţo !
Eram la Jilava, în celula 45… Mizerie, frigul dinspre sfârşitul toamnei, foame, pereţi groşi şi umezi, paturi suprapuse, suferinţă fizică şi psihică, mirosul insuportabil al tinetei, gândul că aveam de executat ani grei de detenţie…
Aşteptam sentinţa cu un soi de nepăsare, fiindcă îmi dădeam seama că toţi acei acuzatori fără nici un Dumnezeu sunt în stare de orice…
Fetele care fuseseră încarcerate de mai multă vreme acolo începuseră să perceapă toate „evenimentele” zilnice după agitaţia şi strigătele întretăiate ale paznicelor alergând pe culoar…
Încercam să îngân „Rugăciunea domnească”, dar nu o puteam sfârşi, din cauza întrebărilor stăruitoare ale celor cu care am venit în lot, de la Piteşti… Erau femei simple de la munte aproape resemnate, temându-se că îşi vor duce zilele dăruite de Dumnezeu de acum încolo doar în puşcărie, ori că se vor stinge neştiute de-ai lor, acolo… Nu-şi puteau imagina că, pentru o bucată de caş sau o mână de mălai – pentru ceea ce ele socoteau o bună „milă creştină”, să fie condamnate la ani grei de temniţă !…
Din gândurile mele pline de propriile temeri, întrucât aflasem că şi mama şi tata fuseseră arestaţi, iar, despre ceilalţi fraţi, nu ştiam nimic, m-a smuls cu brutalitate scârţâitul asurzitor al zăvoarelor date în lături de cea mai înfiorătoare dintre sergente, Valerica…
Sergenta ne-a ordonat să ne întoarcem cu faţa spre uşă, iar cele care îşi vor auzi numele să se apropie de „domnul grefier”…
A strigat-o întâi pe Leana Lemnaru, sora dezertorului Ion Chirca din Nucşoara, care se ascunsese, încă din timpul războiului, în Munţii Făgăraş…
I-au urmat: Tia Băşoiu din Stăneşti – arestată împreună cu soţul şi fiul ei, apoi, fina Maruţa Sorescu din Poenărei – arestată odată cu soţul ei, baciul Nicolae, şi cu fiul lor, Gheorghe – oameni de o curăţenie sufletească rar întâlnită !, apoi, coana Ginca Tomeci din Galeş, al cărei soţ a fost ridicat de către securişti împreună cu singurul lor fiu…
Soţii acestora vor fi condamnaţi la moarte şi executaţi…
La sfârşit, m-au strigat şi pe mine…
Ne-au pus, atunci, pe toate, să ne semnăm condamnarea la muncă silnică…
Bietele femei priveau disperate spre mine…
Aşteptau, cred, să vadă care va fi atitudinea mea în acele clipe hotărâtoare pentru destinul nostru… Poate aşteptau un cuvânt de îmbărbătare din parte-mi, în speranţa unei eliberări nu prea îndepărtate. Nici una n-a semnat, până când nu mi-am luat şi eu, de la grefier, foaia de condamnare…
Până atunci, mai credeam încă în eliberarea mea imediată, fiindcă eram însărcinată…
Am citit, cu emoţie şi teamă, sentinţa mea de condamnare pentru „vina” de a fi complotat împotriva „regimului de democraţie populară”, impus ţării noastre prin forţa „invincibilei armate sovietice eliberatoare”:
S e n t i n ţ a n r. 174
– Astăzi, 21 septembrie 1959 –
Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, colegiul de fond compus conform legii, s-a întrunit în şedinţă publică, în scopul de a judeca pe:
CONSTANTINESCU-PREDUŢ IULIANA, născută la 16 iunie 1929, în comuna Corbi, raion Curtea de Argeş, regiunea Piteşti, fiica lui Ioan şi Iustina, cu ultimul domiciliu în comuna Cobadin, regiunea Constanţa, căsătorită, profesoară de limba română şi franceză, părinţii agricultori – chiaburi, avere personală nu posedă, judecată în trecut şi condamnată declară că nu a mai fost, în prezent arestată, învinuită pentru infracţiunea p.p. de art. 284 comb. cu art. 207 al. 1 C. P.
ÎN FAPT:
CONSTANTINESCU-PREDUŢ IULIANA, inculpata este fiica lui Constantinescu Ioan (condamnat în dosarul nr. 1220/1959), care i-a vorbit despre membrii şi activitatea bandei teroriste, lucru pe care l-a aflat şi de la Andreescu Nicolae. Părinţii săi, Constantinescu Ioan şi Constantinescu Justina, precum şi Andreescu Nicolae, avînd strînse legături cu membrii bandei teroriste, au făcut legătura dintre aceştia şi inculpata Preduţ Iuliana. Începînd din anul 1954 pînă în 1957, ea s-a întîlnit în mai multe rînduri cu membrii bandei teroriste şi uneori le-a dat şi alimente.
Cu unanimitate de voturi, făcînd aplicaţiunea art. 284 C.P. comb. cu art. 207 al. 1 C.P., art. 25 pct. 6 C.P, art. 157 C.P., art. 304 şi 463 C.J.M. condamnă pe:
CONSTANTINESCU-PREDUŢ IULIANA, la 12 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică pentru infracţiunea p.p. de art. 284 C.P. comb. cu art. 207 al. 1 C.P. Confiscă în întregime averea. Compută detenţia de la 22 iunie 1958. Obligă condamnata la 1.000 lei cheltuieli de judecată. Dată şi citită în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 1959.
După citirea sentinţei cu atâtea articole, care, pentru moment, m-au şocat, deşi nu înţelegeam gravitatea acuzaţiilor ce mi se aduceau şi, cu totală indiferenţă, aproape ca un automat, am iscălit hârtia dată de grefier, îngăimând nedumerită, dar şi cu revoltă:
– Asta-i condamnare ?!…
Profund indignată de atitudinea mea, temuta sergentă m-a apostrofat dispreţuitor şi autoritar:
– Ţine-ţi gura, bandito !…
După cum te comporţi acum, meritai mult mai mult !…
…Ca să le încurajez pe celelalte, am adăugat:
– Facem cât putem, cât nu, rămânem datoare celor care ne-au condamnat !…
Grefierul m-a învăluit, atunci, cu o privire înţelegătoare, spunându-mi:
– Ai mult curaj, fetiţo !…
După ce unele au pus degetul, iar altele au iscălit fără să întrebe ce „capete de acuzare” li se aduc, uşa celulei s-a închis, în urma lor, cu zgomot… Le-am spus fiecăreia câţi ani trebuiau să execute „din mila măriilor lor” de la Securitatea din Piteşti: Micutelu, Bădicuţ şi mulţi, mulţi alţii – sentinţe aprobate de către Tribunalul Suprem Bucureşti, al cărui preşedinte, Adrian Dimitriu, căsca, fiind cu totul absent în timpul procesului…
Sentinţele fuseseră date, de fapt, de către anchetatorii torţionari din oribila Securitate din Piteşti !…
Condamnările erau între 5 şi l5 ani muncă silnică şi degradare civică !… Nu m-au afectat, parcă, prea mult cei 12 ani de muncă silnică, aşa cum m-au întristat cei 5 ani des degradare civică !…
După simulacrul de proces de la Piteşti, ne-au înghesuit într-o dubă pe toţi cei care fuseserăm condamnaţi la ani grei de detenţie şi ne-au dus la Închisoarea Jilava…
În atmosfera de nedescris din această veritabilă puşcărie pe roţi, privirile ni se încrucişau întrebătoare, stăruind asupra celor dragi, cu temerea că îi vedeam, poate, pentru ultima dată…
Revăd cu ochii sufletului, printre ei, pe venerabilul institutor din Stăneşti, domnul Mucenic Comândăşescu, adâncit în gânduri, purtând încă urmele torturilor de la atât de chinuitoarele anchete premergătoare procesului…
Îşi păstrase demnitatea-i cunoscută şi, căuta să ne îmbărbăteze, sperând că va răsări din nou şi, pentru noi, soarele libertăţii: „Să ne rugăm lui Dumnezeu − rupse el, deodată, tăcerea − şi să credem din tot sufletul că vom reveni cu toţii sănătoşi la casele noastre !”…
Din păcate, firul vieţii distinsului octogenar se va curma brusc în bezna Jilavei, înainte de a mai simţi vreodată bucuria de nedescris a luminii cu care te învăluie soarele libertăţii…
Îmi amintesc cum, într-o pădure din apropierea Bucureştiului, duba s-a oprit… Un fior de teamă ne-a cuprins pe toţi… Pădure… Întunericul era parcă de nepătruns…
− „Cine are nevoie să coboare imediat din dubă !” s-a auzit vocea nefiresc de imperativă a unuia dintre paznicii noştri înarmaţi…
− „Nu coborâţi, că ne omoară, sub pretext că am încercat să evadăm de aici !” m-am trezit eu, strigând în liniştea apăsătoare care ne cuprinsese !
Ne-au coborât, însă, lângă zidurile reci şi întunecoase ale Jilavei…
Cu cât treceau zilele, cu atât mi se păreau mai apăsătoare obloanele, zidurile şi griul celulei reci, unde soba de tuci improvizată în mijloc scotea fum, deoarece lemnul pe care ni-l dădeau era mai întâi udat bine, ca să nu se ardă prea repede…
Niciodată, n-am zărit o licărire de foc, care ar fi putut să ne amintească de clipele minunate din libertate…
Aproape mecanic, repetam neuitatele versuri ale inegalabilului nostru poet George Topîrceanu:
„În scurtul popas al vieţii,
vreau multe schimbări de decor”,
dorind din tot sufletul să plec în altă parte, după un an de chinuri, deşi ştiam că, de acum, vom merge din rău în mai rău…
În toiul unei nopţi, am avut un vis atât de frumos, încât rememorarea lui îmi trezeşte şi astăzi, după atâta amar de vreme, un sentiment ciudat…
Se făcea că mergeam împreună cu „coana” Ginca Tomeci printr-o grădină plină cu crini imperiali… Unii erau căzuţi la pământ; alţii stăteau falnici cu frumuseţea lor neînchipuită, cu albul imaculat al petalelor, cu parfumul îmbătător ce se revărsa în acea imensă grădină paradisiacă…
O ţineam de braţ pe însoţitoarea mea, care mergea foarte greu, datorită bătăilor la tălpi date la Securitate…
Căzuse într-o stare depresivă din care n-a mai putut ieşi…
Mă simţeam atât de bine în grădina din vis, cu toate că, la orice pas, auzeam gemetele de durere ale crinilor căzuţi la pământ şi călcaţi în picioare de noi…
Deodată, din tulpina unui crin, s-a ivit un cap neînchipuit de frumos şi de luminos care mi-a strigat mai mult decât poruncitor:
– Lilico, fugi cât poţi de repede, fiindcă vin, în curând, trâmbiţaşii şi încuie porţile !…
Am întrebat, atunci, cine este…
Mi-a răspuns că este verişoara mea dragă, Eluţa, care murise în etate de 10 ani, iar dispariţia ei prematură mă afectase foarte mult, deoarece aveam, atunci, aceeaşi vârstă…
I-am spus cu o voce gâtuită de teamă că nu mă pot grăbi, deoarece însoţitoarea mea nu poate alerga, fiindcă e grav bolnavă şi n-aş putea s-o las singură… Îndemnul de a părăsi în grabă acest loc încântător era, însă, cu totul disperat:
– Fugi, fugi cât poţi de repede !… Las-o aici şi pleacă, pentru că se închid imediat porţile !…
Şi, în spaima nebună care mă cuprinsese, am auzit nişte trâmbiţe asurzitoare şi zgomotul unor porţi de metal ce se închideau…
Am povestit celor din celulă visul meu, pentru că îmi destăinuiseră că ţipasem în somn, probabil, din cauza scenelor „trăite” atât de intens.
O doamnă mai în vârstă mi l-a tălmăcit astfel:
– Vei pleca de aici, însă te vor duce într-un loc tot atât de apăsător, iar coana Ginca va muri în curând !…
După câteva săptămâni, ne-au încolonat pe unele dintre noi din celulă, printre care era şi doamna Ginca Tomeci şi ne-au dus la închisoarea din Miercurea Ciuc…
Acolo, după o grea suferinţă, desnădăjduită, însoţitoarea mea din vis s-a stins înainte ca gardiana să strige apelul…
Au aşezat-o pe o pătură în faţa noastră şi, când a venit să ne numere, o sergentă „minoritară” s-a uitat îndelung la ea, apoi, a întrebat-o pe şefa celulei dacă este moartă sau se preface…
Ca să se convingă, i-a izbit capul cu botul cizmei, bestia continuându-şi, apoi, numărătoarea, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit !…
O rugă a speranţei
La închisoarea din Miercurea Ciuc, îngânam, uneori, un cântec pornit din zeci de piepturi, o rugă fierbinte către Maica Domnului, ocrotitoarea celor în suferinţă:
Maică, pe pământ,
pentru Tine, mii de albăstrele;
bolta de azur
Îţi închină licăriri de stele…
Din celula mea,
Maică Sfântă, aş vrea să-ţi trimit
mănunchi gândurile mele !
Prinsă-n colţ de stea,
Maică, ruga mea,
Ţi-o trimit în dar de ziua Ta !
Fecioară, nu ne uita
în lacrimi şi în furtuni,
Marie, mila Ta
dă-ne-o !…
Strânse an de an,
doruri şi alean,
doar, la Tine, află un liman !…
Era o rugă divină !… O rugă a disperării, poate… O rugă îngânată pe două voci, în surdină, cu şiroaie de lacrimi pe feţele palide ca ceara, bătrâne ca vremea, chinuite de boli şi de temniţă ca povara, dar demne în durerea lor, nutrind continuu credinţa neştirbită într-o lume în care speranţele noastre să nu mai fie încătuşate niciodată de suferinţă !…
Cinste ţie !
Altă dată, m-a tulburat la fel de puternic un alt vis… Eram într-o celulă mică, cu paturi multe, suprapuse, la Oradea – o închisoare parcă şi mai apăsătoare, poate, pentru că era foarte veche…
Circula tot mai insistent zvonul printre „politice” că cele care am născut în închisoare vom fi, în curând, eliberate printr-un decret…
Dar zvonurile nu le-am luat niciodată în seamă, fiindcă, de obicei, nu se confirmau…
Deşi doream să-i văd pe cei dragi rămaşi în libertate, mă chinuia îngrozitor gândul că las între zăbrele pe tata – de care aflasem că este condamnat la moarte – şi pe mama – condamnată la 15 ani muncă silnică…
Pe mama, o simţeam mereu alături de mine, cu toate că, în cei şase ani chinuiţi împreună prin închisori, uneori, comune, nu ne-am văzut niciodată !…
Am fost mereu înconjurată de fiinţe sensibile, pline de bunătate şi de dăruire, dar şi de egoismul şi răutatea altora – atitudini oarecum motivate prin condiţiile inumane de supravieţuire din închisori…
Măicuţa Alexandrina – de religie catolică – avea acelaşi nume de botez ca şi mine: Iuliana… Fusese directoare la o şcoală catolică din Ardeal; severă, dar plină de bunătate şi de înţelepciune…
Deseori, când inima mă apăsa de dorul celor dragi, era confidenta mea cea mai apropiată… Îmi mângâia durerea cu tot felul de pilde, făcându-mă să suport mai uşor chinurile detenţiei…
Fiind suferindă, stătea în patul de jos, de sub mine, însă, niciodată nu se plângea de frigul insuportabil de acolo…
Într-o noapte, am avut un vis atât de neobişnuit, încât am trezit din somn, prin ţipetele mele, pe toate „politicele” din celulă… S-a apropiat, de patul meu, îmbrăcat în odăjdiile lui albe, tata… Mi-a spus, privindu-mă lung în ochi, cu o voce părintească, dar neobişnuit de severă:
– Să scrii: „Nu sunt capabilă de aşa ceva !…”.
A repetat întruna, parcă, pentru ca eu să nu uit vreodată cuvintele rostite, în timp ce se îndrepta spre uşă, în plânsetul şi rugămintea mea de a fugi din celula asta blestemată, deoarece mă temeam că tatăl meu va fi închis…
Am strigat atât de tare, încât, atunci când m-am trezit, măicuţa Alexandrina mă mângâia pe frunte şi-mi spunea cu blândeţe să mă potolesc, fiindcă am visat doar şi că nu-i nimic real…
În timpul acela, s-a deschis uşa celulei şi a intrat un ofiţer care a bruscat-o pe măicuţă, împingând-o cât colo… Apoi, mi-a poruncit să mă îmbrac repede, pentru că n-are prea mult timp de pierdut cu mine…
Toate deţinutele din celulă şi-au ridicat capetele din zdrenţele de pături, crezând că voi pleca din închisoarea aceasta în altă parte…
Am citit, atunci, pe chipurile lor: tristeţe, bucurie, dar şi invidie…
Am ieşit pe coridor buimăcită de somn şi de spaimă… Ofiţerul mi-a pus ochelarii negri, apăsându-i pe obraz… M-a apucat de zeghea, pe care o îmbrăcasem din ordinul lui…
M-a târât pe un coridor lung, apoi, am coborât nişte trepte înguste, deoarece mă loveam cu capul de peretele scării…
Mi se părea un drum al crucii fără sfârşit…
Un drum spre o nouă încercare grea în viaţa mea…
A bătut cu oarecare supuşenie la o uşă…
Mi-a poruncit, apoi, să-mi scot ochelarii şi m-a lăsat într-o încăpere mică, dar care îţi dădea un sentiment profund de teamă, justificată, de altfel, întrucât era camera de anchetă a închisorii…
Eram atât de ameţită, fiindcă fusesem luată imediat după visul acela obsedant şi nu-mi dădeam prea bine seama ce vor să facă, acolo, cu mine…
După un timp, care mi s-a părut îngrozitor de lung, a apărut pe neaşteptate, în spatele meu, un ins în haine civile, plin de el, afişând un aer de superioritate vulgară…
Mi-a cerut să mă aşez pe scaun…
S-a uitat la mine ca la un obiect ciudat, apoi, a deschis brusc un dosar voluminos, răsfoindu-l grav, cu mult zgomot…
Încercam să-mi adun gândurile şi să descopăr motivul real pentru care sunt anchetată în miez de noapte…
Nu-mi puteam aminti deloc ce abateri de la regimul mizer de detenţie aş fi săvârşit, ca să-i revolte într-o asemenea măsură, încât să-mi îngreuiez situaţia şi aşa extrem de greu de suportat…
Mi-a venit fulgerător în minte o scenă petrecută cu puţin timp în urmă când o doamnă mi-a şoptit că mama este tare bolnavă, chinuită şi de starea în care mă aflam eu…
Deşi, de dimineaţa până seara, lucra din greu la coşercărie, noaptea, nu se putea odihni, fiindcă o mutaseră cu o deţinută care ţipa tot timpul şi care nu scotea o vorbă de bine, văzând, în fiecare om, un posibil duşman al ei…
Doamna care îmi adusese vestea era mama apreciatului realizator de programe de la Televiziunea română, Tudor Vornicu…
Părea şi dânsa marcată de durerea mamei mele şi-mi releva atitudinea ei demnă în diverse împrejurări dificile, care pot dezvălui adevăratul caracter al oamenilor…
Îmi amintesc de felul în care mama a primit, la proces, sentinţa torţionarilor: cu capul sus, fără nici o umbră de respect pentru susţinătorii devotaţi ai statului comunist, cu aceeaşi nestinsă speranţă şi încredere în reuşita idealurilor sale de viaţă, pentru care fusese condamnată la 15 ani muncă silnică şi 5 ani de degradare civică…
Schimbam în şoaptă câteva vorbe cu neuitata doamnă, care muncea împreună cu mama în altă încăpere, dar cu care mă întâlneam când aduceau material lemnos pentru lucru…
În coşercărie, ferestrele erau vopsite în negru, aşa că nu se putea vedea nimic în afară…
Cu eforturi deosebite, deţinutele încercaseră să zgârie vopseaua, făcând un ochi cât o nucă în partea de sus a unuia dintre geamuri…
Fiindcă eram atât de îngrijorată de soarta mamei, am rugat două fete să-mi ajute s-o pot vedea pe ochiul ferestrei…
Ele au stat, una lângă cealaltă, „capră”, în timp ce altele, cu spaima în suflet, urmăreau să nu apară vreun gardian dintre cei care ne păzeau…
Când m-am urcat pe spatele fetelor, se ordona încolonarea în coşercăria unde lucra mama…
Am văzut-o pe Guţel, verişoara mea, care era şefa atelierului, şi aşteptam disperată, cu sufletul la gură, să apară, dintr-o clipă într-alta, mama…
Între timp, în atelierul nostru, intrase pe neobservate sergentul major de serviciu…
Fetele care „asigurau” paza mea au înlemnit… „Majorul” le-a făcut semn fetelor pe spatele cărora mă săltasem să se dea uşor la o parte şi s-a aşezat, fără să-mi dau seama, el – „capră”…
Eram atât de concentrată s-o văd pe mama, încât le-am rugat pe fete să se ridice puţin mai sus, fiindcă mama nu apăruse încă în coşercărie…
Când una dintre ele a strigat: „Vai de noi !” şi am privit în jos, şi am văzut o manta militară chiar sub picioarele mele, am căzut, de pe spatele sergentului, îngrozită, în vasul cu apă în care erau puse nuielele pentru împletit coşuri…
M-am ridicat cu greu şi, cu un curaj aproape inconştient, i-am cerut sergentului să mă ducă, de acolo, la izolator !…
Nu m-a dus, însă, deşi mă ameninţa, în fiecare zi, cu izolarea…
Aşadar, asta să fie, oare, cauza anchetei pentru care mă aflam, în plină noapte, faţă în faţă, cu arogantul „domn în civil” ?!…
După o îndelungă răsfoire a dosarului meu, insul a rupt tăcerea, confirmându-mi că mi-a cercetat atent situaţia şi a observat că poate avea încredere în mine, deoarece sunt o intelectuală care ştie să păstreze secretele dintr-o detenţie ce, chipurile, va deveni suportabilă, dacă voi avea deplină încredere în el…
După restul de multe fraze încâlcite, învăluite în ceaţa unor aluzii voalate, am intuit unde vrea să ajungă…
Am înţeles că fetiţa trăieşte, cu toate că, la anchetele anterioare, mi se spunea mereu că a murit, şi că soţul meu a divorţat de mine…
I-am mărturisit că nu ştiu ce să mai cred şi pe cine…
S-a enervat vădit, convins fiind, probabil, că a fost mult prea amabil cu mine şi a dispărut pe o uşă laterală, fără să spună vreun cuvânt…
A lăsat, în locul lui, un gradat umflat de prea mult bine, care m-a luat imediat în primire, înjurându-mă grosolan…
Am aşteptat ca să-şi descarce veninul şi l-am întrebat de ce m-au adus acolo…
– Faci pe tâmpita, ori vrei să-ţi spun direct de ce ?!, mi-a spus, într-un târziu, cu brutalitate, securistul…
– Vezi ce faci !, a continuat, apoi, enervat şi tot mai ameninţător, gradatul…
Pe lângă cei 12 ani, eu pot să-ţi prelungesc pedeapsa cu încă mulţi alţii, dacă nu vrei să cooperezi cu noi !…
Gândeşte-te bine !… şi-a încheiat el, tuşind sec, imperativa pledoarie pentru „colaborare”…
Eram atât de ameţită şi de tulburată de propunerea lor mârşavă, încât am tăcut îndelung…
Mi-a întins o foaie de hârtie, pe care erau scrise citeţ: numele şi sentinţa de condamnare…
Deodată, am simţit că mi s-a pus o ceaţă deasă pe ochi, încât n-am mai văzut nimic !…
Mi-a zis tăios:
– Hai, iscăleşte !… Dacă nu vrei, atunci, scrie ce-ţi trece prin cap !…
Prefăcându-mă că nu înţeleg ce vor, i-am cerut să-mi spună direct de ce au nevoie de semnătura mea, de vreme ce, în dosarul de la proces, erau până şi amprentele de la degete…
Enervat de refuzul meu de a semna, s-a înroşit la faţă, s-a ridicat brusc de pe scaun, cu intenţia de a solicita sprijinul altcuiva mai versat în astfel de treburi murdare…
– Voi, „politicele”, a bombănit, în cele din urmă, gradatul – sânteţi foarte abile şi sabotaţi, întotdeauna, anchetele !…
Atunci, ca printr-o minune, mi-a apărut figura tatălui meu drag, trist şi îngrijorat, la fel ca în visul de dinaintea anchetei…
I-am cerut foaia, am luat stiloul de pe masă şi am scris apăsat, întărind, parcă, în acest fel, hotărârea aceea pe care mi-o transmisese, prin vis, tata: „–Refuz să servesc aceste organe ale Securităţii, deoarece nu sunt capabilă de aşa ceva !…”.
Reproduceam, de fapt, ad litteram, astfel, îndemnul tatălui meu drag…
Anchetatorul a luat foaia, a citit-o cu vădită nervozitate, m-a privit cu scârbă şi mi-a ordonat să ies afară, după ce m-a avertizat că, de voi spune ceva, voi suferi rigorile legii…
La capătul lungului coridor, a apărut ofiţerul care mă adusese acolo… Mi-a pus ochelarii negri şi mi-a spus să merg… M-a luat uşor de braţ şi, în timp ce urcam treptele scării spre celulă, mi-a şoptit:
– Eşti o adevărată româncă !.. Cinste ţie !…
Apoi, mi-a cerut să ridic puţin ochelarii ca să pot zări pe unde merg şi m-a băgat în celulă…
Noaptea aceea, parcă mai întunecată decât altele, trecuse în anchetă…
Abia am apucat să mă dezbrac de zeghea mea peticită, când, pe coridor, se anunţa deşteptarea de la ora 5 dimineaţa… Curioase, fetele din celulă mă întrebau pe rând de ce m-au luat…
Unele, bănuitoare, mă vedeau, deja, o „turnătoare”; altele mă ignorau pur şi simplu, ori discutau pe seama mea în şoaptă…
Doar maica Alexandrina m-a luat, cu afecţiune, lângă dânsa, când m-a văzut atât de descumpănită…
– Ştiu unde ai fost !, mi-a spus, luându-mi mâna în mâna ei caldă de bunătate lăuntrică…
Pentru că şi pe mine m-au luat pentru aşa ceva, şi nu numai pe mine… Dar, am refuzat !…
M-am destăinuit ca unei mame adevărate… I-am reprodus în amănunţime tot visul, precum şi mersul anchetei şi i-am mărturisit că am scris exact cuvintele pe care mi le dictase tata !…
M-a sărutat părinteşte pe frunte şi mi-a zis cu o voce neobişnuit de tare, încărcată de bucurie, spre surprinderea celorlalte:
– De-acum, să ştii că te vor lăsa în pace !…
Cumplita boală a Jilavei
La închisoarea din Oradea, am avut un vis semnificativ, cum au fost, de altfel, şi celelalte… Deoarece eram destul de slăbită şi pentru că trecusem prin prea multe suferinţe, începusem, mai ales, dimineaţa, să-mi pierd cunoştinţa, atunci când se desfăşura acel maraton chinuitor al programului de dinaintea numărătorii…
Nu numai noi, deţinutele politice, intram în panică, dar şi gardienele, care ţipau şi înjurau tot timpul până când se termina programul…
Unele doamne care practicaseră medicina în libertate mi-au diagnosticat manifestările datorate stării excesive de slăbiciune în care mă aflam, drept crize de lipotimie… N-am primit nici un medicament pentru ameliorarea situaţiei mele fizice, nici măcar un bob de arpacaş în plus…
Pe piciorul stâng, sub genunchi, îmi apăruse, la Jilava – unde am stat închisă un an de zile, o pată roz, care s-a făcut, apoi, maronie, fiind, mai târziu, din ce în ce mai închisă… Locul unde apăruse pata mă durea tot mai tare…
Multe deţinute credeau că ar putea fi vorba de aşa-numita „boală a Jilavei”, dar eu nu le întrebasem niciodată cum se manifestă şi, mai ales, cum s-ar putea trata această boală în condiţiile noastre inumane de detenţie…
Faţă de suferinţele celor din jurul meu – unele atât de înaintate în vârstă şi având de executat sentinţe grele, în comparaţie cu durerile aproape sfâşietoare ale fiecăreia dintre ele, boala mea mi se părea mult mai suportabilă şi n-o puteam destăinui nimănui, nici măcar pentru un dram de compătimire…
La Închisoarea Oradea – punctul terminus al detenţiei mele, mi s-au accentuat durerile şi, într-o zi, n-am mai putut coborî deloc din pat, cu toate ameninţările paznicelor…
În celula în care mă mutaseră, fiindcă, pe noi, nu ne ţineau mult timp împreună, am întâlnit un suflet ales, pe atât de buna învăţătoare Aneta Trocinescu, căreia îi ziceam „Mamila”, precum o mângâiase acasă fetiţa dânsei, de care îşi amintea mereu cu nespusă plăcere…
Pentru „Mamila”, eram „Licuţa mea”, semn că mă iubea ca o mamă… Avea patul aşezat lângă al meu, iar noaptea, se scula, deseori, de mă învelea şi-mi punea mereu compresii cu apa pe care o căpăta zilnic în căniţa de metal şi la care renunţa adesea, din dorinţa de a mă face bine pe mine…
Unele dintre fete încercau să se îndepărteze de mine, temându-se de boala mea contagioasă…
„Mamila” îmi aducea gamela cu mâncare şi mă forţa să înghit câteva linguri din ea… Era în stare să-mi dea orice avea, numai ca să mă pot ridica din pat…
Într-una din seri, înainte de „cină”, a venit, la patul meu, doamna Radian – o neobosită peregrină prin lume, care povestea cu un neîntrecut talent scene din tumultoasa ei viaţă petrecută mai mult în străinătate…
Mi-a spus că a trimis-o Iisus să-mi insufle credinţa că am să mă însănătoşesc; că speranţa în vindecare este suprema salvare pentru cele a căror viaţă a fost încătuşată de către atei… I-am mulţumit precum unui atât înger bun, prevestitor de bine şi, apoi, am adormit…
În somn, am avut un vis destul de ciudat… Lângă patul meu, erau două fetiţe: una – mai mare, iar cealaltă – mică de tot, care strigau tare, după puterile lor:
– Mamă dragă, te rugăm, vino mai repede acasă, la noi !..
Le-am întrebat, cu totul nedumerită, cine sunt…
– Cum nu ştii ?!… Suntem fetiţele tale: Libertatea şi Gloria !…
Apoi, au dispărut în grabă de lângă mine…
M-am trezit lac de transpiraţie, iar, aproape de patul meu, am văzut pe „Mamila” şi pe sora Minerva – o călugăriţă greco-catolică – privindu-mă cu spaimă…
Auziseră frânturi din întrebarea mea rostită cu voce tare în somn şi credeau că febra mă făcuse să delirez…
Le-am redat întocmai visul şi am plâns, apoi, împreună…
Pe Libertatea, o născusem în Închisoarea Văcăreşti, dar, pe cealaltă fetiţă, nu îmi imaginam că o voi avea vreodată !… După eliberarea mea din detenţie, a venit, însă, pe lume şi Gloria-Iliada…
Cu timpul, pata dureroasă de la picior a dispărut ca prin minune, datorită numai bunului Dumnezeu…
După ce toate deţinutele din celulă am fost duse la atelier, fiindcă sosise o comandă, iar „muncitoarele” – cum numeau ei pe deţinutele fără studii superioare –, nu puteau face faţă urgenţei, au luat şi pe „intelectuale”, pentru ca închisoarea să-şi „onoreze”, la termen, obligaţiile…
A intrat, în celulă, o sergentă care se comporta înspăimântător cu noi, ne insulta şi ne înjura cum îi venea în minte… Pe sergenta aceasta, n-o uram, dar nu-i luam niciodată în seamă insultele…
De la misterioasa apariţie a „Măicuţei Îndurărilor”, mândria, de care fusesem stăpânită şi care îmi rodea sufletul înainte, dispăruse…
Aş fi suportat bătăile oricât de crude din timpul anchetei, fără să mă doară atât de mult cum mă dureau insultele şi lipsa de bună-cuviinţă…
Socoteam că, de vreme ce eu le arăt respectul impus prin regulamentele de detenţie, trebuie să mi se răspundă cu aceeaşi monedă…
Sergenta m-a întrebat ce mă doare, fiindcă, zicea ea, „ăstea” – aşa le „gratula” pe doamnele din celulă ! – i-ar fi spus că am o boală urâtă, care nu se vindecă prea uşor…
I-am răspuns cu multă reţinere, deoarece mă temeam că mă va izola… După ce s-au întors fetele de la atelier, sergenta a intrat în celulă şi mi-a poruncit să ies afară, să spăl coridorul…
Am coborât cu mare greutate din pat şi am ieşit pe coridor… A început să strige, apoi, cu voce tare ce trebuia să fac şi unde găsesc cârpele pentru spălat… M-a tras încet de mână lângă o măsuţă de pe coridor şi mi-a arătat nişte medicamente…
Mi-a spus în şoaptă:
– Înghite-le imediat !…
Am încercat să-i explic ceva, dar a ţipat la mine atât de tare, că nu mi-am dat seama cum de le-am înghiţit aşa de repede…
M-am spălat pe mâini şi pe faţă şi am intrat în celulă atât de speriată de cele întâmplate, încât m-am trântit pe pat şi am adormit…
Trei zile, s-a repetat această incredibilă scenă, care mi-a adus o vindecare nesperată…
Nu ştiu nici acum ce am înghiţit şi ce minune cerească a făcut-o pe temuta sergentă să arate o bunătate de care nu aş fi bănuit-o niciodată…
„Grija” faţă de aproapele
Mă obsedează permanent şi mi se pare motivată atitudinea pe care am avut-o şi o am încă faţă de unele dintre călugăriţele noastre ortodoxe…
Am cunoscut multe călugăriţe greco-catolice în închisorile comuniste prin care am trecut… Toate, absolut toate, m-au impresionat prin: dăruire, credinţă, umilinţă nobilă şi cultură…
Ale noastre – spre mâhnirea mea – nu aveau aproape nimic din toate aceste trăiri…
La Securitate, am întâlnit o maică, Onisifora, de la Mănăstirea Curtea de Argeş, adusă pentru a da, probabil, nişte informaţii…
Am rugat-o din suflet să anunţe pe cineva, de care eram sigură că nu o va denunţa, că am născut, în Închisoarea Văcăreşti, o fetiţă – căreia i-am dat numele Libertatea – şi că, pe fetiţă, mi-au luat-o, după două luni, şi au dus-o la Casa Copilului nr. 1 din Bucureşti, în apropierea Arcului de Triumf…
Lipsită aproape doi ani de dragostea de neînlocuit a mamei, după ce a fost „descoperită” întâmplător acolo, în urma unor căutări disperate ale celor din neam rămaşi în libertate, fetiţa va simţi în casa surorii mele, Cornelia, şi a soţului ei, Neluş – ingineri în Întorsura Buzăului –, căldura căminului familial, crescând împreună cu fiul lor, Dănuţ, ca nişte fraţi buni, ocrotită cu o grijă părintească rar întâlnită… De aceea, sentimentul de recunoştinţă pentru ei este atât de viu…
Adresa leagănului am aflat-o de la o „doamnă sergentă” care m-a însoţit până la dubă, într-o vreme cumplită de iarnă, pe un ger năpraznic…
Impresionată de starea disperată în care eram, mi-a şoptit la plecare:
– Să ştii că eu voi merge, ori de câte ori pot, la Libertatea !…
I-am mulţumit printre lacrimi, înainte de a mă da în primire unui ofiţer de Securitate al cărui nume nu merită să-l mai amintesc…
După ce s-a înfofolit într-o şubă din piei de oaie, privindu-mă cum eram îmbrăcată, mi-a ordonat să intru în duba îngheţată, pentru ca, apoi, să-mi spună batjocoritor:
– Aşa păţesc toţi bandiţii care se mai împotrivesc regimului nostru de democraţie populară !…
Aveam, în picioare, nişte sandale, fără ciorapi, iar, pe mine, o rochie subţire – care, acum, îmi era largă – şi un trenci, pe care l-am luat în grabă la arestarea mea în plină vară, spre sfârşitul lunii iunie…
Duba m-a lăsat în toiul nopţii, pe un ger cumplit, la Închisoarea din Piteşti…
A trebuit să stau până la ivirea zorilor, afară, într-un ţarc, aşteptând deşteptarea de dimineaţă…
Acolo, am îngheţat aproape şi, din cauza aceasta, m-am îmbolnăvit de plămâni !…
Speranţa că am s-o revăd cândva, pe fiica mea, pe Libertatea, îmi era obsedant încătuşată cu brutalitate de torţionari, care, în cursul repetatelor şi îngrozitoarelor anchete, mă torturau sufleteşte, spunându-mi invariabil că fetiţa a murit, iar soţul a divorţat de mine… Mă durea cumplit lipsa oricăror veşti de acasă !…
Călugăriţa Onisifora n-a spus nimănui nimic, nici despre mine şi nici despre fetiţă !…
De teamă ?!… Nu cred !… Poate din prea omenescul spirit de conservare !…
Se iubea doar pe sine, nu şi pe aproapele aflat în suferinţă !…
Abia, după patru ani, am primit un mesaj de speranţă de la soţul meu, inginer la Uzina „Timpuri Noi” din Bucureşti…
Când am fost arestată la Cobadin, eram căsătoriţi doar de opt luni !…
Ne întâlneam destul de rar, fiindcă distanţa dintre Cobadin şi Bucureşti e prea mare, aproape imposibilă pentru o navetă zilnică…
Şi, totuşi, m-a aşteptat şase ani, până când am fost eliberată !…
Mesajul de speranţă fusese trimis prin intermediul unei călugăriţe greco-catolice, Minerva Făgărăşanu, fiică de preot din Zlatna – căreia îi spuneam, în intimitate, Sorela…
Îşi ispăşise pedeapsa de a se fi împotrivit împreună cu alte călugăriţe actului unirii bisericii ei cu biserica noastră ortodoxă…
Credea în credinţa sa în care se născuse şi voia să şi-o păstreze până la moarte…
Netemându-se de consecinţe, maica Sorela a transmis soţului meu, din parte-mi, speranţa că ne vom revedea în curând, în libertate…
În întunericul temniţei, un licăr de bucurie îmi venea de acasă, de la el…
În pachetul pe care Sorela îl trimisese unei prietene călugăriţe din acelaşi lot care rămăsese în închisoare – măicuţa Constantina –, am primit un pieptene negru, mic, pe care soţul meu zgâriase fin de tot cuvintele atât de aşteptate atunci de mine: „Fetiţa trăieşte” !…
După puţin timp de la eliberarea mea, am întâlnit-o pe Onisifora la Patriarhie. M-a recunoscut şi s-a furişat de mine… Se îngrăşase, de nu mai încăpea în rasă… Era împreună cu alte călugăriţe, cărora le-a şoptit, probabil, despre mine, pentru că mă priveau ca pe cineva venit din altă lume, fiindcă eram atât de modest îmbrăcată şi îngrozitor de slabă…
Aveam, la eliberarea mea din închisoare, 32 de kilograme !…
M-am făcut, atunci, că n-o mai cunosc şi am lăsat-o, apoi, în plata Domnului !… Dar ea nu a fost singura dintre „slujitorii” lui Dumnezeu lipsiţi de o elementară omenie !…
După ce mama s-a întors în sat, săracă şi singură, din închisoarea de la Oradea, n-a găsit nimic din agoniseala de-o viaţă…
Totul, absolut tot ce aveam acasă, fusese confiscat, furat, distrus cu o răutate de neînţeles !…
Deoarece s-a văzut nevoită să stea pe uşi străine doi ani de zile, deşi aveam două case de locuit în curtea gospodăriei noastre părinteşti din sat, m-am dus, sfătuită de un preot, la Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, ca să cer, pentru dânsa, o pensie de urmaş, deoarece tata păstorise vreme de 30 de ani la biserica înălţată, prin strădania lui, în Poenărei…
Am mers la un „preot” din suita patriarhului ca să-i destăinui durerea familiei noastre şi să-l rog să mă ajute…
După ce m-a ascultat indiferent, răsfoind tot timpul nişte dosare, s-a ridicat brusc de pe fotoliu şi mi-a zis cu destulă aroganţă:
– Îi ştiu pe răzvrătiţii din Muscel !… Voiau să pună mâna pe conducerea Bisericii noastre ortodoxe !…
N-am mai răbdat să-şi verse otrava gândurilor lui murdare şi i-am replicat printre lacrimi:
– Dacă şi Mântuitorul s-ar fi purtat astfel cu cei care îl urmau, nu s-ar mai fi pomenit nimic despre sacrificiul pe care L-a făcut acum două milenii şi nu aţi mai fi fost unde sunteţi acum, la Mitropolia Bucureştilor !…
Indignat de îndrăzneala mea, a vrut, cred, să mă dea afară, dar, în acea clipă, a intrat neobservat pe uşă un domn în vârstă… După ce l-a salutat reverenţios pe insul de la birou, m-a întrebat, auzindu-mă, probabil, despre ce preot este vorba… I-am spus că sunt fiica mai mare a preotului Ioan Constantinescu din Poenărei-Muscel !…
M-a fixat îndelung şi m-a întrebat dacă am fost şi eu arestată…
I-a destăinuit, apoi, „cucernicului vicar patriarhal” – care nu era altul decât deputatul în Marea Adunare Naţională, Alexandru Ionescu – că-l cunoaşte pe tatăl meu, care i-a fost coleg, şi ştie foarte bine că numai bunătatea şi mila creştină l-au dus acolo…
L-a rugat respectuos pe „înaltul vicar” să mă ajute în rezolvarea cererii mele şi a ieşit discret pe uşă, precum intrase…
Mi-a străfulgerat prin gând, atunci, imaginea tatălui meu, cu faţa plină de sânge, gemând de durere într-una din camerele de anchetă ale Securităţii din Piteşti…
Era, cu siguranţă, nu întâmplător uşa întredeschisă, în momentul când eram dusă eu însămi la anchetă…
Cât de mârşavă înscenare fusese această metodă de intimidare folosită de securişti !…
– „O să păţeşti ca el, dacă nu spui tot ce ştii despre bandiţi !”, m-a avertizat securista care mă însoţea… Tatăl meu drag era schingiuit pentru „mila creştină” pe care o arătase luptătorilor pentru libertate din Munţii Făgăraş…
Îmi revin greu din gânduri…
„Înaltul vicar” se uită îndelung spre mine şi mă trimite, apoi, la Casa de pensii a Bisericii Ortodoxe Române…
Aşadar, de la Ana la Caiafa, pe căile sinuoase ale birocraţiei bisericeşti !…
Când am ajuns acolo, m-a întâmpinat un ins infatuat, care mi-a spus de la început că a primit, prin telefon, ordin de la „părintele vicar” să nu-mi rezolve favorabil cererea, fiindcă – după cum susţinea el neconvingător – Casa de pensii fusese organizată ulterior execuţiei tatălui meu şi că, în consecinţă, nu se poate apela, sub nici o formă, la serviciile acesteia…
Precum Pillat din Pont, cei de la Patriarhia Română se spălau pe mâini, neimplicându-se în sperata rezolvare a drepturilor unui preot martir, căzut în lupta pentru apărarea sfântă a credinţei strămoşeşti tot mai ameninţate de către propagandiştii zeloşi ai unei ideologii demolatoare de biserici…
Preoţi şi „preoţi” !…
Unii aserviţi regimului comunist, slujind cu atâta devotament Cezarului vremelnic şi nu Dumnezeului cel Atotputernic !…
Tributul de suferinţă al neamului meu
De peste trei decenii, încerc să-mi descarc această povară de neimaginat a suferinţelor îndurate în detenţie celor care îmi sunt apropiaţi sufleteşte…
Aceleaşi întrebări supărător de vii reveneau obsedant pe buzele tuturor: „–Te-au bătut ?!”; „–Cine te-a anchetat la Securitate ?!”; „–Cum se comportau torţionarii ?!”…
Toate întrebările acestea şi multe altele mă făceau să retrăiesc calvarul suferinţelor încercate în temniţele comuniste…
Evocam, destul de des, tâlcul parabolei „Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr”…
Mântuitorul nu l-a nominalizat pe acesta; i-a zis, doar „nemilostiv”, şi i-a lăsat pe toţi care aveau inima împietrită să se simtă asemenea lui, pe când numele săracului Lazăr a dăinuit peste veacuri în conştiinţele credincioşilor…
Nu atât durerea fizică ne înspăimânta, nu !…
Uneori, ea te făcea mai curajos, mai plin de încredere în tine şi, poate, mai iertător cu torţionarii din „gulagul” românesc !…
Numele lor nu merită să fie rostite, pentru că, deseori, o revoltă interioară nu ar putea fi uşor înăbuşită, te-ar face să izbucneşti în blesteme, ori chiar să încerci necugetat să te răzbuni…
Din neamul nostru, au supravieţuit „ciumei roşii” doar câţiva !… Ceilalţi din neam au îndurat chinuri de neîndurat, batjocoriri de nesuportat, au căzut sub gloanţele călăilor, neclintiţi în credinţa lor:
– Ioan Gh. Constantinescu, tata, preot cărturar şi slujitor devotat al bisericii din Poenărei – condamnat la moarte şi executat la Jilava, în 18 iulie 1959;
– Justina Constantinescu, mama – un exemplu remarcabil de demnitate – condamnată la 15 ani de muncă silnică şi 5 ani de degradare civică;
– Iuliana Constantinescu-Preduţ, eu, fiica lor, condamnată la 12 ani muncă silnică şi 5 ani de degradare civică;
– Maria Gh. Popescu, sora mamei, condamnată la 10 ani muncă silnică;
– Gheorghe Popescu, distins învăţător în satul Poenărei – condamnat la moarte şi executat la Jilava, în 18 iulie 1959;
– Gheorghe Gh. Popescu, fiul lor, student la Geologie – condamnat la 10 ani muncă silnică;
– Alexandru V. Marinescu, bacalaureat, ginerele lor – condamnat la 20 de ani muncă silnică;
– Nicolae Andreescu, preot paroh în Nucşoara – condamnat la moarte şi executat la Jilava, în 18 iulie 1959; căsătorit cu nepoata mamei:
– Maria Andreescu, condamnată la 15 ani muncă silnică…
Această atât de tristă înşiruire a pătimirii neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate, care s-au jertfit, sau au avut demnitatea şi curajul, într-o vreme prea tulbure şi prea chinuitoare pentru români, să-şi ridice glasul împotriva aberantului regim comunist totalitar…
Dintre cei pomeniţi aici, n-am mai rămas în viaţă decât eu şi Alexandru Marinescu, iar mormintele eroilor din neam executaţi la Jilava nu le-am descoperit încă, măcar, pentru a le putea aprinde creştineşte, la căpătâiul lor, o lumânare !…
Mi-a fost atât de greu să deschid tainicul sertar al suferinţelor mele din surghiun !…
Este prea adânc ascuns în inimă şi mult prea chinuitor să mai pot umbla vreodată la el !…
Şi chiar dacă toate aceste intense trăiri de atunci le-aş răscoli, nu le-aş putea reda, totuşi, acum, cu aceeaşi acurateţe, fiindcă nu s-ar mai înţelege exact dramatismul împrejurărilor prin care am trecut şi nici tăria de nespus cu care noi le-am înfruntat !…
Ce rost mai au retrăirile unor scene incredibile din detenţie ?!… Pentru a ne perpetua osânda ?!…
Cuvintele par mult prea sărace, iar uitarea, care se aşterne o dată cu scurgerea necruţătoare a vremii, culege, din imensa suferinţă, numai durerea încă atât de vie !…
„Vinovăţia a fost cert stabilită”
Retrăiesc cu multă durere şi fără speranţe, cumplitele noastre suferinţe din închisori… Mai ales, după primirea năucitorului răspuns la memoriul adresat Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prin care solicitam anularea juridică a sentinţelor de condamnare ale tatălui meu, mamei mele şi, implicit, a mea – sentinţe pe care le consider nedrepte, iar „avantajele” de care „beneficiem” după atâta paradă de „democraţie post-decembristă” sunt, încă, extrem de trunchiate…
Iată, aşadar, stupefianta adresă din 3 februarie 1995 a Parchetului General tributar şi acum „idealurilor comuniste”:
Către Constantinescu-Preduţ Iuliana ,
„Urmare memoriului dvs. adresat P.G.C.S.J., vă facem cunoscut că, examinându-se cauza la care vă referiţi, nu s-au constatat motive pentru declararea recursului în anulare, întrucât vinovăţia a fost cert stabilită, iar pedeapsa – aplicată în limitele prevăzute de lege.
Procuror şef, (ss) indescifrabil” .
Stea polară: credinţa !
În iadul închisorilor comuniste, singura noastră rază de nădejde a fost credinţa !…
Credinţa deplină în Bunul și Atotputernicul Dumnezeu şi în dreptate !…
Credinţa în viitorul de libertate al poporului nostru împilat de comuniştii fără de neam şi fără de ţară !…
Credinţa a fost flacăra veşnic vie care ne-a luminat sufletele în bezna închisorilor…
Credinţa a fost miracolul divin care a smuls cătuşele deznădejdii ţintuite pe speranţele noastre în lunga noapte a detenţiei…
Credinţa noastră veşnic vie ne-a mântuit !…
Dumnezeule, ajută-ne să ne-o păstrăm curată, pentru că, fără credinţă – această strălucitoare stea polară a unei căi demne în viaţă – rămânem, pentru totdeauna, pierduţi în deznădejde !…
…În lunga şi apăsătoarea noapte a detenţiei, deşi încătuşată, speranţa în lumina nestinsă a adevărului a învins suferinţa, iar visul de a trăi în libertate ne-a întărit credinţa că nu vom fi înfrânţi prin teroare…
De aceea, inspiratele versuri ale poetului martir muscelean Radu Gyr – pentru multiplicarea şi răspândirea cărora tatăl meu a fost acuzat, printre altele, la proces – exprimă miracolul rezistenţei noastre spirituale în crunta confruntare cu suferinţele îndurate în cumplitele temniţe ale regimului comunist totalitar:
„Nu eşti înfrânt, atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s !…
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis !…”
În loc de P O S T F A Ţ Ă
Cu sacrificiul retrăirii lor, autoarea mărturiseşte situaţiile-limită, uneori, greu de închipuit, prin care a trecut în anii 1959-1964, fiind, atunci, o tânără absolventă de Filologie, abia căsătorită, care avea să nască, în detenţie, o fetiţă, profetic botezată „Libertatea”…
Acum, mamă a două fiice şi bunică a 3 nepoţi, îşi descrie tulburătoarele amintiri cu firească sinceritate şi fineţe psihologică, dar, mai ales, cu o anumită detaşare a acelor rari oameni, cărora anii de cruntă şi nedreaptă suferinţă – în loc să-i înrăiască sau să-i distrugă – le conferă o toleranţă aproape Cristică, a învingătorilor de Destin, oricare ar fi fost acesta.
Mănunchiul de «Speranţe încătuşate» are, astfel, valoarea unui document istoric. „Trăit şi suferit” al acelei vremi, scris acum de Doamna Iuliana Constantinescu-Preduţ, poate un caz unic în memorialistica detenţiei la noi, scrisă îndeobşte de bărbaţi.
Stilul în care a fost conceput acordă acestui document autobiografic şi valenţa unui „imn” izvorât din durere îngemănată cu speranţă, închinat virtuţilor esenţiale, arhetipale ale neamului nostru, mai puţin evidente, poate, azi, dar, credem, perene în istoria noastră: omenia şi solidaritatea în momentele de cumpănă majore, tăria de caracter, credinţa în Dumnezeu şi speranţă, niciodată ucise.
De fapt, această cărticică se vrea un îndemn adresat tinerei generaţii, mai ales, adolescentelor şi tinerelor femei ale acestei ţări – ca, prin cunoaşterea şi neuitarea „umbrelor” trecutului să evite repetarea tragediei lor, ca o garanţie pentru viitorul mai senin, al copiilor lor – primele generaţii de români ai secolului ce bate la uşă…
Pentru că trăim cu adevărat atât cât şi alţii vieţuiesc în noi şi vom supravieţui cât vom trăi încă, în ceilalţi !…
Piteşti, 2000
Dr. Cinel Mărtoiu
S u m a r
Flori cu petalele smulse brutal − 6
Ofranda jertfirii întru credinţă − 8
Îmbrăţişarea ierbii uitate − 10
Destine frânte − 13
Libertatea – un licăr de lumină − 16
Speranţa trebuie să învingă − 25
Eşti plină de curaj, fetiţo ! − 30
O rugă a speranţei − 39
Cinste ţie ! − 41
Cumplita boală a Jilavei − 51
„Grija” faţă de aproapele − 57
Tributul de suferinţă − 65
Vinovăţia a fost cert stabilită − 68
Stea polară: credinţa − 69
În loc de postfaţă – 71
Iuliana I. CONSTANTINESCU-PREDUŢ (n. Poenărei, comuna Corbi, judeţul Muscel, 16 iunie 1929 – + Poenărei, 1 octombrie 2002). Studii: Şcoala primară Poenărei; Liceul de fete din Câmpulung-Muscel şi Liceul „Principesa Elena” din Braşov; Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. Profesoară la Şcoala din Cobadin-Dobrogea.
A fost arestată în 1958, deşi era gravidă în luna a şaptea, fiind condamnată la 12 ani de muncă silnică pentru „infracţiunea de omitere de denunţ” a membrilor Grupării de partizani «Haiducii Muscelului».
A născut, în închisoarea Văcăreşti, o fetiţă, Libertatea-Justina.
Părinţii Iulianei: preotul Ioan Constantinescu din Poenărei a fost condamnat la moarte şi executat la închisoarea Jilava, la 18 iulie 1959, iar mama sa, Justina Constantinescu, a îndurat ani grei de detenţie, ambii fiind acuzaţi de „participare la Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş”.
Volumul memorialistic «Speranţe încătuşate» – publicat în 1999 şi reeditat în 2000 – evocă infernul detenţiei sale în închisorile comuniste de la: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea.
