(8 ianuarie 1873, Șimleul Silvaniei – 5 februarie 1953, închisoarea Sighet)
Delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România.
A fost apoi ales preşedinte al Consiliului Dirigent (guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920), fruntaş al Partidului Naţional Român, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc (din 1926), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1928-1930).
Între 1938-1944, se manifestă ca ferm opozant faţă de regimurile de esenţă totalitară ce s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul carlist, legionarismul şi dictatura militară a lui Antonescu.
Joacă un rol important în preliminariile şi actul de la 23 august 1944, devenind într-o primă etapă ministru fără portofoliu în primul cabinet Sănătescu. După preluarea puterii de către comunişti la 6 martie 1945, aceştia şi-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu şi a PNŢ, consideraţi ca principal obstacol în calea comunizării României.
În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache şi ceilalţi conducători sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi.
În etate de aproape 75 de ani la data arestării, Maniu este condamnat, la 11 noiembrie 1947, la temniţă grea pe viaţă pentru „înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor”. Este întemniţat întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951 la Sighet. Aici va fi exterminat la 5 februarie 1953 şi aruncat într-o groapă anonimă, motiv pentru care rămăşiţele lui trupeşti nu au putut fi identificate nici până astăzi.
***
“Noi aici, în sat, nu facem nici un fel de politică. Noi votăm cu domnul Maniu!”
(Răspunsul unui ţăran întrebat, în 1945 ce fel de politică se face în sat, în Amintiri, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000)
Reuben H. Markham: În nici o altă ţară europeană, Aliaţii nu negociaseră cu un lider atât de deplin îndreptăţit să vorbească în numele poporului său, pe cât era simplul cetăţean Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional Ţărănesc, partid scos în afara legii (…) Aliaţii au recunoscut că el vorbea în numele întregii naţiuni şi au considerat cu îndreptăţire că, în momentul hotărâtor, aceasta va accepta fără rezerve decizia luată de dânsul.
… După o jumătate de secol de neîntrerupt serviciu spre binele şi prosperitatea României, Maniu îşi încheia misiunea publică, înscriindu-se în seria de figuri eroice care fac onoare umanităţii. Fără apărare, în faţa unui asupritor colosal, conştient că atât el cât şi naţiunea sa fuseseră lăsaţi pradă tiraniei de către democraţiile lumii, conştient că toate cuvintele frumoase ale Americii erau scrise pe nisip şi că fiecare cuvânt rostit de el sporea mânia puterii care urma să-l zdrobească, el a mers până la capăt, neînfrânat, împotriva tiraniei, a înşelăciunii şi brutalităţii. Când comuniştii au închis uşa temniţei în care a intrat, într-o zi de noiembrie, ei au năruit ultimul sprijin al poporului român. Soarele care pentru Maniu a apus în acea seară de marţi a apus atunci pentru întreaga Românie. Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Să sperăm că înrobirea României nu va fi pentru vecie.
Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, Fundaţia Academia Civică, 1996
Dl. Maniu a dorit să-mi amintească că a fost crescut în România în spiritul a două principii de bază. Primul este dragostea pentru libertate şi democraţie, al doilea dragostea pentru ţară şi popor. Timp de mai mulţi ani el a luptat pentru aceste principii şi în lupta sa a putut conta pe sprijinul tuturor românilor.” (Bucureşti, 23 noiembrie 1945)
Fragment din Notă asupra convorbirii dintre dl. Mark Ethridge şi dl. Iuliu Maniu, în Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în România, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 177
“Dl Ethridge: Are Maniu adepţi adevăraţi în ţară?
Dl Jumanca a răspuns că îl cunoştea pe dl Maniu de mult timp şi că este mult mai mult decât un simbol, el este o mare forţă morală, cu o ascendenţă puternică asupra populaţiei din Transilvania. Chiar opozanţii săi au avut un mare respect pentru “curăţenia sa morală”. Chiar dl Jumanca a fost ajutatat de dl Maniu la începutul eforturilor sale politice, în ciuda faptului că dl Jumanca a fost întotdeuna socialist. (24 noiembrie 1945)
Fragment din Notă asupra convorbirii dintre dl Mark Ethridge şi dnii Jumanca şi Brătfăleanu,în Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în România, Fundaţia Academia Civică, 2000
Ilie Lazăr: Nu cred că sunt cel mai competent să arăt acţiunile măreţe şi salvatoare de neam ale lui Iuliu Maniu. Atât doar pot afirma, şi aceasta cu certitudine, că la un moment dat el a fost singurul în jurul căruia era acţiune. Când vedeam atacurile minusculilor trădători ai noştri, care azi se afişează ca despicători de drumuri şi curente noi, ne vine să-i sfidăm ca pe nişte mişei vrednici de dispreţ. Unde se mai găsea o mână de oameni care protestau în scris şi vorbă împotriva a tot ce făcea Carol şi Antonescu? Cine era terfelit şi batjocorit decât Iuliu Maniu şi prietenii lui? Cine era mereu privat de libertate, atât sub Carol cât şi sub Antonescu, decât prietenii lui Iuliu Maniu? Cine altul decât Iuliu Maniu a pus toate lucrurile la punct – în scris – de câte ori se greşea? Cine a luat apărarea, în scris, a evreilor persecutaţi, decât tot Iuliu Maniu? Trimiterea în străinătate, ca să-şi servească ţara, a atâtor prieteni valoroşi ca Augustin Popa, Cornel Bianu, Creţeanu, Niculescu-Buzeşti, Constantin Vişoianu, în frunte cu prinţul Barbu Ştirbey, tot Iuliu Maniu a făcut-o. Prinţul Ştirbey a şi declarat la Cairo că nu reprezintă decât politica lui Iuliu Maniu. Organizarea unei acţiuni secrete cu legături în afară a fost de asemena tot acţiunea lui.”
Ilie Lazăr, Amintiri, Fundaţia Academia Civică, 2000
Departamentul ştie foarte bine că Maniu s-a remarcat cu îndrăzneală ca un campion al acţiunilor şi sentimetelor pro-aliate din România, chiar şi în timpul zilelor negre ale dictaturii lui Antonescu. Are o înrăurire politică enormă în ţară şi cred că respectul pe care i-l arată românii eclipsează respectul faţă de oricare alt român. Datorită a ceea ce a fost şi a ceea ce este, se pare că este important să nu fie lăsat să alunece şi el pe panta de a împărtăşi părerea generală că se produce dizolvarea statului român (…) sugerez că este timpul să i se adreseze lui Maniu un mesaj de încurajare. (Bucureşti, 9 decembrie 1944)
Fragment dintr-un raport al reprezentantului american în România, Burton Berry, către Secretarul de Stat, în Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane(1944-1947), Editura Iconica, Bucureşti, 1993, p. 101
Corneliu Coposu: Opinia lui Maniu era a unui om cu o clarviziune şi cu idei progresiste, comparate cu ale prietenilor şi oamenilor politici contemporani lui, filozofia lui politică devansa concepţia care era în vigoare, în vremurile acelea, în România, cu cel puţin 50 de ani. Aşa se explică şi faptul că în 1924 Maniu a iniţiat şi a susţinut o concepţie nouă, care atunci nu s-a bucurat de simpatie, ba, dimpotrivă, aceea a unei confederaţii sud-est europene. Ea trebuia să fie un prim pas spre spiritualizarea frontierelor şi spre o Europă unită. În prima fază confederaţia trebuia să cuprindă Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria şi România. Ea presupunea, la început, ridicarea barierelor vamale între aceste state, cooperare economică în primul rând şi politică în acelaşi timp.
Pentru state care aveau concepţii divergente, care aveau chiar competiţii teritoriale, vă daţi seama cât de avansată era concepţia confederativă a lui Maniu. Din păcate constituirea acestei confederaţii sud-est europene nu s-a realizat.
Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundația Academia Civică, 2014
Iuliu Maniu: Lagărele şi închisorile pot închide oameni şi-i ucide, dar nu pot închide şi nici ucide ideile care circulă oricâte piedici le-ai pune. Teroarea înspăimântă omul, dar nu sugrumă ideea, care biruie totdeauna când este sprijinită de lege, de libertate şi de morală. Ce înseamnă viaţa mea sau a aceea a 50 – 60.000 oameni sacrificaţi în felul acesta dacă este vorba ca prin jertfele vieţilor noastre să nască o Românie Mare, liberă şi neatârnată. Pe mine nu mă îngrozeşte nici lagărul, nici moartea şi am încredere deplină în soarta bună pe viitor a României. (8 aprilie 1947)
Fragment dintr-o notă informativă a Direcţiei Generale a Poliţiei din aprilie 1947, în *** , Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu Ion Mihalache, Editura Vremea, Bucureşti, 1999
(fragmente preluate din Andrea Dobeș (coordonator), Iuliu Maniu. Un creator de istorie, broșură publicată la 50 de ani de la moartea marelui om politic în închisoarea din Sighet, Fundația Academia Civică, 2003)
