V-aș ruga să aveți puțină răbdare să ascultați câteva cuvinte și de la unul dintre oamenii „irecuperabili pentru orânduirea socialistă“ – așa îmi este caracterizarea care încheie dosarul meu de la Securitate. Am fost o persoană ingrată pentru regim – ca urmare am fost condamnat la 8 ani închisoare. Înainte de asta am fost muncitor, apoi am mers la școala de maiștri militari. Ce stricau soldații reparam noi, maiștrii. Din armată am fost dat afară ca „element dușmănos al orânduirii socialiste”, pentru o poezie pe care am trimis-o comandantului suprem al armatei, lui Ceaușescu. Urmarea a fost că m-au arestat, m-au dat afară din armată – actul era semnat de către gen. Constantin Olteanu… Acest general a nenorocit, în armata română, mii de cadre, mii de familii; nu știu ce statuie i-am putea ridica…
Serviciile din armata română, din informații, mi-au cerut să devin informator. Am refuzat, ca urmare am ajuns om de serviciu pe strada pe care locuiam. Gunoaie, pe scările de serviciu. De ce? Pentru că eram urmărit cu legea aceea nenorocită, a parazitismului: dacă nu lucrai 90 de zile, te duceau la închisoare obligatoriu. După câteva luni sunt reprimit la Atelierele CFR 16 Februarie din Cluj, unde se reparau locomotivele cu aburi, Diesel și apoi electrice.
În 1981, în rândul muncitorilor de la CFR, în schimbul de noapte, am organizat o întâlnire și am spus: „Fraților, noi nu putem să rămânem pasivi, indiferenți, față de frații noștri polonezi de la Gdansk, care au un congres și primul sindicat liber din țările socialiste. Vreți să trimitem și noi o scrisoare de adeziune la acest congres?“ „Ce idee bună, o trimitem. Dar cu semnătura e mai greu.“ „Dacă nu vreți să o semnați, o semnez eu.“ Am semnat-o, am trimis-o la Gdansk, în Polonia. A ajuns la congres și dl președinte Lech Walesa a citit-o. A fost acolo și un corespondent al ziarului Le Monde, care a binevoit să preia mesajul acestei scrisori, dar era și dl Neculai Constantin Munteanu, de la Europa Liberă, care și dânsul, la 29 august, a dat citire acestei scrisori din partea muncitorului român Iulius Filip. Am fost arestat a doua zi, dar mi-au dat drumul. Nu știam ce se întâmplă, probabil nu aveau încă aprobare de la București ca să rezolve problema, ceva nu era în clar. În sfârșit, am văzut că eram urmărit. Acasă – pază, dar nu oricum, pază cu civili, pază cu milițieni, cu câini și cu soldați înarmați.
În luna noiembrie, am fost iarăși arestat, cu percheziție domiciliară, cu confiscarea tuturor manuscriselor pe care le aveam acasă, a scrisorii trimise la Gdansk și, după o anchetă de două zile, mi-au dat iarăși drumul. Am ajuns acasă, dar aveam după mine un fel de gardă despre care nu știam cine o plătea. Eram dus la serviciu și adus de la serviciu și nu puteam nicicum să evadez de acolo.
În data de 14 decembrie – în 12-13, în Polonia avusese loc acea represiune împotriva sindicatului Solidaritatea, condusă de Jaruselski -, la ora 5 dimineața am fost arestat, dus la sediul Securității din Cluj și băgat la subsol. Știți, subsolul acela nenorocit, fără geamuri, fără aerisire. Noi, acasă, la țară, unde am crescut, îngrijeam mai bine animalele decât ne „îngrijeau“ ei pe noi acolo. Am fost anchetat timp de 6 zile la subsol și prin birouri; după aceea am fost urcat într-o dubă, însoțit de doi gardieni, ei cu armament, cu cătușe, eu legat de alt coleg al meu – care se află acum în Statele Unite, Teodosiu Ioan. Cei de la New York nu avuseseră de lucru și i-au dat lui telefon la Cluj să întrebe ce părere are despre represiunea asupra Solidarității din Polonia. Și, firește, omul și-a spus părerea la telefon. Și atunci l-au adus lângă mine acolo la Securitate și ne-au adus pe urmă pe amândoi la București, pe str. Rahovei, 39 parcă e numărul. Aici ne-au făcut o percheziție fără haine pe noi. Pe mine m-au băgat într-o cameră cu un judecător – nu-i stătea bine în funcția de judecător și lua mită ca să rezolve diferite procese. Ăsta era informator al Securității și zilnic dădea relații despre mine. Când am aflat ce face, am avut un conflict nu prea amical cu el. Când se întâlnește un muncitor cu un intelectual necinstit să vedeți cum nu ies lucrurile bine.
Și atunci m-au mutat în altă cameră, singur. Acolo tot mă rugam lui Dumnezeu să rezist, în același timp să pot în timpul anchetei să-mi desfășor același punct de vedere. Actele de acuzare asupra mea erau: poezia adresată lui Ceaușescu, scrisoarea adresată congresului Solidarității din Polonia, la care era atașat și ziarul francez Le Monde, ca document de vinovăție, și niște declarații ale colegilor de muncă despre propaganda pe care am desfășurat-o eu în rândul muncitorilor, în vederea răsturnării orânduirii socialiste.(…)
Nu vreau să vă amintesc coșmarul în care trăiau cei care urmau să fie executați Erau cazuri grave, inși care într-o acțiune sau alta au omorât oameni. În momentul în care se aflau în fața morții apăreau niște fenomene de-a dreptul dramatice. Unii dintre ei se ascundeau sub pat, se prindeau de paturi, alții leșinau, alții urlau. În sfârșit, reacții cu totul de groază în fața morții. În cartea pe care am scris-o, Între viață și moarte, am arătat o parte din aceste lucruri.
În această celulă H, a condamnaților la moarte, era și un propagandist al penitenciarului Alexandria. Era atunci comandant Constantin Borcan. Acest Borcan îl trimite, probabil din ordin de sus, pe ajutorul lui politruc să ne țină lecții politice, întrucât guvernul României și conducerea partidului nu trebuiau să se înregistreze cu deținuți politici. Și dacă facem o convenție, atunci ne dă drumul afară. Convenția sau semnătura cu Diavolul. Și ne-a consultat pe fiecare. Firește că am spus nu. Acest politruc s-a înfuriat enorm, la ieșirea pe ușă mi-a spus: „Știi ce? Eu primesc 4.000 de lei pe lună, eu mi-am făcut datoria și tu putrezești aici, ca animalele“. S-a dus la Borcan și mi-a făcut raport. Și am fost internat forțat la Spitalul Jilava, la secția „cronici“, unde, prin haine, mi s-a făcut o injecție; nici acum nu știu ce fel de injecție era, neuroparalizantă, în urma căreia eram ca un bolnav de Parkinson. A fost ceva de groază. În această secție am stat 3 luni. Soția mea a venit în vizită, a aflat ce se întâmplă – comandantul închisorii era colonel Fecioru – și cu ajutorul unor buni prieteni a comunicat la Europa Liberă despre starea mea. În momentul când s-a transmis la Europa Liberă am fost urcat în mașină și dus la condamnații la moarte, la secția dinainte. Apoi, la câteva luni, am fost transferat la închisoarea Aiud, la secția „restrictivă“. Acolo nu se dădea voie deținuților la nici un fel de act de clemență. Nu aveai pat, masă, cearceaf, pătură, îmbrăcăminte, nu aveai lumină și nici apă. Erai ca un animal pus la conservare. Această restricție, sau exterminare, sau moarte lentă am descris-o în carte. Colegul Radu Filipescu a trecut și el pe acolo. Eu am făcut vreo 500 și ceva de zile de „restrictivă“.
În ’85, după Conferința de la Madrid, se dă un act de clemență din partea dictaturii, cum că pedepsele până la 10 ani se reduc cu 1/3. Mi s-a redus și mie de la 8 ani la 5 ani și 4 luni. Ca urmare, am intrat într-o comisie, așa-numita „comisie de eliberare condiționată“, cu 2/3 din pedeapsă executată. Întrucât aveam nenumărate pedepse, cu izolarea, cu „restrictiva“, mai declarasem și greva foamei, am fost din nou caracterizat irecuperabil și needucabil și am fost amânat. Astfel, am ieșit din închisoare la termenul stabilit inițial, în data de 13 aprilie 1987, cu câteva zile înainte de Sfintele Paști.
După ce am ieșit, m-au purtat două luni cu actul de identitate. La Aiud îmi spuneau că actul de identitate l-au trimis la Cluj; când mergeam la Miliția din Cluj mă întrebau de ce nu-mi dau actul de la Aiud. Fără act de identitate nu te puteai duce la Forțele de muncă, să fii angajat. După ce am făcut o mică revoltă la Cluj, s-a găsit într-un sertar, uitat, buletinul de identitate și am fost la Forțele de muncă. Acolo era repartizat un coleg al meu de liceu, care între timp terminase facultatea. Îmi spune: „Tu, din ordinul generalului Șerbănoiu (care era șeful Securității Cluj) n-ai loc aici. Sunt numai trei locuri: unul la Zlatna, unul la Lupeni-Uricani și unul la Cernavodă. Pe care îl alegi?“. Zic: „Cinci ani și patru luni am fost… Tu ce-ai alege?“ Mă duc la Zlatna, județul Alba, pe șantier. Pe șantier au urmat arestări; am fost acuzat că am sustras piese electronice de la o mașină cu comandă program, sosită din străinătate. Nici eu nu știam când mă luau și mă duceau la Miliția Zlatna, că nu știu ce-am mai făcut. Nu știam ce am făcut, dar acolo îmi spuneau. Imediat ce mă duceau acolo, apărea și Securitatea Cluj și Alba. „De ce ai fost la Doina Cornea? Ce ai discutat cu ea? ºi-am spus să nu mai mergi? Iar s-a comunicat la Europa Liberă despre dărâmarea bisericilor“ etc. Șeful șantierului de acolo mi-a zis într-o zi: „Eu m-am săturat de atâtea anchete și arestări ale tale. Am vorbit cu celălalt șef să te mutăm la Orăștie.“ „Mă duc, în țara asta îmi găsesc loc de muncă.“ Am plecat la Orăștie și inginerul de acolo, când a auzit de mine, zice: „Nu te primesc. Te duci la Uricani“. M-am urcat pe tren, m-am dus la Uricani. Ajuns acolo, m-am trezit iar cu un inginer destul de simpatic. I-am spus cine sunt, „uite ce am făcut, dacă te cheamă să știi despre ce e vorba, să nu ai emoții“. Am făcut protecția muncii, m-am dus la locul meu de muncă, ca montator la o instalație de apă. După câteva ore acest inginer stagiar m-a chemat. M-am dus la birou. Doi grăsuți frumoși, cu cravată, cu bujorei în obraji, stăteau la masă foarte degajați: „Tu ești, mă, Filip?“ „Eu.“ „Păi, tu n-ai loc aici.“ „Da’ de ce?“ „Avem noi destule necazuri cu minerii aici, nu-i nevoie de tine.“ „Atunci, unde mă duc?“ „Îți punem mașina la dispoziție și te duci la Petroșani, te urci în tren și dispari de aici.“ „Unde să dispar?“ Mă gândeam că trebuie să mă duc la Cernavodă, era singurul loc de muncă unde mai puteam ajunge.
Am venit acasă, la Cluj. Șeful șantierului, directorul, zice: „Tu cu mine n-ai vorbit – deci aceasta era solidaritatea -, dar eu îți decontez biletele de tren cu care ai făcut deplasare pentru locul de muncă“. Le-a decontat și mi-a dat locul de muncă la Baciu, o comună lângă Cluj unde era un atelier de piese de schimb pentru lucrul la Casa Poporului, diferite subansamble de instalații, care erau puse în „tir“ și montate la Casa Poporului. Am fost arestat de câteva ori și acolo, și în septembrie a venit fata acasă plângând. Am doi copii, o fată și un băiat. Fetița mea a făcut tenis de masă și a ajuns campioana României, alături de Otilia Bădescu. Serviciul de Pașapoarte Cluj îi refuza pașaportul; nu putea să participe la Amsterdam la un concurs, unde urma să reprezinte culorile României, deoarece taică-său a fost condamnat politic. Se răzbunau pe copil din cauza mea. Soția avea probleme la serviciu, eu trăiam de la o zi la alta.
M-am dus la dna profesoară Doina Cornea și i-am spus: „D-nă profesoară, uitați în ce situație sunt. Eu vreau să plec. Când se schimbă lucrurile, mă întorc acasă“. Doamna profesoară spune: „Nu pleca, dle Filip. Rămâi aici, chiar dacă e atât de greu. Îți mai dau și eu bani, te ajut“. „Dar nu se mai poate, uitați ce se întâmplă.“ „Atunci, pleacă.“ A fost tot timpul alături de mine. Centrul motor al opoziției a fost la Cluj și inima care bătea acolo era dna profesoară, care a strâns în jurul ei pe toți oamenii, indiferent că au fost intelectuali, muncitori sau țărani. Dumnezeu i-a dat această putere să ne strângă pe toți în jurul dânsei. Am făcut treabă bună la Cluj și nu regret nici acum. Chiar dacă mă omorau, nu regretam. Și dacă ar fi să o iau de la început, la fel aș face. Nu regret.
Am ajuns la Ambasada Americană, la București, și am spus cine sunt. Îmi zice: „Știm. Când vreți să plecați? Vreți să rămâneți în America?“ „Nu, mă duc numai până se schimbă lucrurile și vin acasă.“ „Dar știți, America e frumoasă…“ „America e frumoasă, dar eu mă întorc acasă.“ A scris pe hârtiile alea „temporar“.
Am mers în America, am lucrat 7 ani și patru luni și în 1997 m-am repatriat legal, cu toate actele. După ce am venit acasă și am văzut, dureros, cu inima sfârtecată, ce e aici, mi-am zis: „Doamne, noi nu ne-am sacrificat anii tinereții între viață și moarte prin închisorile comuniste ca acest popor, această țară și acești oameni să fie pe mâna unor șacali din eșalonul doi!“. M-am înscris în AFDPR, unde activez și în prezent, unde mă lupt cu toți cei care nu înțeleg că, fără solidaritate, fără unitate, nu putem face nimic. Vorbim degeaba, indiferent cine e și unde e. Fără un program concret de acțiune, în care să ne implicăm direct, și oameni care pot să facă lucrul ăsta, numiți de dvs. cu încredere, nu putem face nimic. Altfel, dragii mei, noi ajungem să dispărem și cei care ne-au batjocorit pe noi ne vor batjocori a doua oară și vor râde: „Vedeți că tot noi suntem cei care conducem?“. Noi trebuie să le amintim că ei sunt acolo unde sunt datorită sacrificiului nostru, și nu al altora. Noi ne-am sacrificat pentru revoluție, chiar dacă dl Iliescu spusese în vizita la Detroit că de fapt comuniștii l-au dărâmat pe Ceaușescu. Deci și-a asumat el acest merit fără să fi făcut un sacrificiu. Toți cei care au suferit din ’65 până în ’89 nu au avut nici o valoare, ci numai comuniștii care au cules roadele în ’89? Eu v-aș ruga să analizați dacă acest lucru e corect. După ce oamenii muncesc ani de zile să realizeze un lucru, vine altul și îl ia. „Noi suntem, voi nu mai sunteți.“ Lucrurile acestea sunt lucruri care nu pot fi acceptate.
Vă mulțumesc și aș vrea să fiți siguri că rămân același Iulius Filip. Nu mă poate cumpăra nimeni și nu mă poate vinde nimeni. Dacă lucrurile sunt drepte, mergem înainte.
Din Romulus Rusan (ed.), Cei care au spus NU, Fundația Academia Civică, 2005
