Home » Română » Memorial » Revista presei » Jurnalul Naţional – Doina Cornea a fost bătută de miliţianul ce o păzea

Jurnalul Naţional – Doina Cornea a fost bătută de miliţianul ce o păzea

posted in: Revista presei

Recent, Fundaţfia Academia Civică a publicat volumul “Doina Cornea, Jurnal, ultimele caiete”, urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhasz, moderata şi consemnată de Georgeta Pop.

Aflăm din cartea al cărei editor şi prefaţator este Ana Blandiana că, exact în urmă cu două decenii, Doina Cornea a fost bătută de militianul din poarta.

Forţată la domiciliu obligatoriu, fără să fi existat în acest sens vreun act justificativ, pe stradă şi la locuinţa militantei pentru drepturile omului fuseseră instalate posturi fixe de supraveghere ale Miliţiei şi Securităţii. Reproducem în cele ce urmează un fragment din amintită convorbire cu referire la agresarea din 18 mai 1989 (L.B.).

Georgeta Pop: Vorbeaţi, la un moment dat, de o molestare fizică aici, în curtea dumnea-voastra. Când s-a întâmplat?

DOINA CORNEA.: Molestări au fost destul de multe, dar una a fost cea mai gravă.

Nu în cadrul anchetelor, ci…

D.C.: Una, da, chiar în cadrul unei anchete, de care n-am spus. Acasă? De obicei, când veneau la Cluj străini, vizitatori care doreau să mă vadă, regimul se înăsprea. Dar pe loc, eu nu ştiam de ce, de unde să ştiu că…

Asta în timp ce aveaţi miliţianul la poartă.

D.C.: Da. Atunci paza era foarte riguroasă, timp de câteva zile. Nu ne lăsau să ieşim din casă. Odată, trei zile a durat şi noi nu mai aveam miez de pâine în casă. Atunci am împins portiţă şi miliţianul m-a prins de păr pe stradă, eu deja iesisem în stradă, şi m-a împins şi îmbrâncit în curte şi am căzut pe spate, pe ciment… aşa, cât am fost de lungă (…) şi atunci eu, care sunt încăpăţânată de felul meu, m-am sculat, pândind, pentru că auzeam când trecea autobuzul nr. 46, care merge în sus, în cartierul Observatorului: observasem eu că toată lumea din autobuz, în dreptul casei noastre, întorcea capul automat; vedeai toate capetele ca se întorceau încoace. (…)

Şi atunci, când mi s-a părut mie că urca autobuzul, am încercat să redeschid portiţă. Şi miliţianul de data asta m-a prins de mână, m-a împins în curte şi m-a trântit pe iarbă. Şi-a dat seama că pe ciment totuşi era prea de tot!

Aşa că m-a trântit în iarbă, a dat cu cizmele în mine, în coapse. Pe urmă, eu m-am ridicat din nou: iar am încercat să ies, iar m-a trântit în iarbă şi urlă la mine: “Te omor”! Eu nu simţeam atunci nici o durere şi îi spuneam: “Omoară-mă, că nu-mi pasă, o vei păţi dumneata!”. Şi asta s-a repetat în total de patru ori, cu miliţianul.

În daţi diferite?

D.C.: De fiecare dată în intervalul când pândeam maşina, ca să am martori.

Ce fel de om era? Cum arată?

D.C.: Era o brută. El a primit ordin. Înainte, am avut la poarta miliţieni… mai omenoşi şi care chiar stăteau de vorbă cu mine.

Erau în uniformă?

D.C.: Erau în uniformă de Circulatie, toţi aveau chipie albe! Şi ăştia cu care vorbeam… Plouă afară şi eu le spuneam: “Vedeţi, va lăsa afară!”. Că securiştii propriu-zişi stăteau sub pasaj, în Calea Turzii…. feriţi de ploaie. Şi spun: “Pe dumneavoastră va lăsa în ploaie şi ei stau comod acolo”. Şi omul ridică aşa, din umăr, şi odată unul m-a întrebat: “Dar de ce faceţi toate astea?”. Spun: “Eu lupt pentru drepturile oamenilor, ale ţăranilor. Uite, acuma, spun, am scris un text împotriva daramarii sătelor. Dumneavoastră sunteţi şigur de la ţară. V-ar conveni să vă are cimitirul, unde aveţi părinţii, bunicii? Biserica satului să se facă una cu pământul?”. Spune: “Nu”. Şi, deodată, bietului om a început să-i vorbesca ceva în buzunarul hainei. Şi-i spun: “Vai de mine, n-aţi putea să-l opriţi?”. El a oprit receptorul şi a doua zi a fost înlocuit, a apărut echipa de brute. Pe ăştia nu-i mai văzusem niciodată.

Şi ăştia erau tot în uniformă?

D.C.: Tot de la Circulaţie, da. Dar, se vedea pe ei, erau alt gen şi, probabil, erau angajaţi ai Securităţii care se pricepeau şi la lupte, şi la…

Tineri?

D.C.: Aşa, de 30-40 de ani. În ziua când respectivul m-a bătut zdravăn eram toată cucuie. După aceea au crescut cucuiele şi apoi s-au făcut vânătăi. Aici mă ustura… Aşa de tare m-a zmucit prima dată!… Eu mă prinsesem de leatul gardului, să nu cad, şi m-a zmucit, încât leatul mi-a ramas în mână. Aşa m-a zmucit şi m-a tras, de cu leat cu tot am căzut. Am căzut pe spate, probabil că aveam în mâna leatul de la gard (râde) şi n-aveam cum să mă sprijin şi am cazut, aşa, pe spate. Deodată îl văd pe securistul principal, pe căpitanul Hertea. (După Revoluţie l-au ridicat în grad, a ajuns maior). Şi, cum îmi curgea sânge, am ieşit pe stradă…

Militianul avea ordin să mfă impiedice cu toate mijloacele să ies, dar acum a stat că o muiere blândă, nici n-a reacţionat. Eu m-am dus spre Hertea şi i-am spus: “Uitaţi ce mi-a făcut militia-nul!”. Şi Hertea mă insfacă de unul din braţe, era cât un munte pe lângă mine, şi mă tranteste şi el pe ciment.

Mai îmi dă şi un pumn în piept. Mi s-a răsucit genunchiul şi când m-am sculat genunchiul meu nu mai functiona bine, mă durea teribil şi nu mai puteam să păşesc. Aveam o durere aici, când mi se dilată coşul pieptului, încât nu mai aveam aer. Tinu nu era acasă, se duşese undeva la medic. Şi venind spre casă, pe Calea Turzii, o doamnă care cobora dintr-un autobus îl opreşte.

Era cunoscut Tinu ca avocat, poate-l ştia de la Tribunal său stătea pe-aici, prin cartier. Şi-i spune: “Nu vă este ruşine, domnule Iuhas? Miliţianul o bate pe soţia dumneavoastră şi dumneavoasta vă plimbaţi, în loc să staţi acasă s-o apăraţi?”. Şi Tinu: “Ce batăie, ce miliţian, ce vorbiţi, doamnă?”.

A venit repede. Şi s-a dus la miliţian şi-i spune: “De ce mi-ai bătut soţia? Să ştii că ai să plăteşti pentru asta, am să fac plângere”. Şi spune militanul: “Eu n-am bătut-o!”. Tinu vine inauntru şi mă găseşte. Deja începuse să mă doară, tot corpul parcă era în flăcări şi roşie pe unde m-au prins de mână, coapsă… Nu puteam respira, mă durea genunchiul… “Hai la medic. Vrem să ieşim! – Nu-i voie!”

Tinu îl cheamă pe Hertea. “Nu-i voie!” Atunci stăm acasă. Şi nici a doua zi nu ne-au lăsat. Şi a treia zi îi spune: “Uite, soţia mea nu mai respiră. O să plătiţi dacă i se întâmplă ceva”. Cred că s-au speriat un pic şi ne-au dat voie să mergem la medic. Am mers la un prim medic aici în cartier, la doctorul Dumă. Mă priveşte, mă examinează şi spune: “Eu pentru respiraţie şi genunchi nu pot să… ştiţi, ar fi bine să mergeţi la Medicină Legală”. Şi ne-am luat cu Tinu de mână, ne-am dus la Medicina Legală, unde era doctorul Mosoigo, prenumele nu-l ştiu, roman cu nume maghiarizat, cum e şi soţul meu (râsete). Îmi ia actele, vede că sunt Doina Cornea, s-a făcut că nu ştie cine e Doina Cornea. Un pacient, altceva nu-l interesa. A luat cenţimetrul şi fiecare vânătaie mi-a masurat-o, în lung şi-n lat. Erau vreo 17, uite că ţin minte, că am trimis la Europa liberă certificatul. Cea mai mare era de 16/9 cm, asta pe coapsă. Cizma… Nu mi-a dat în rinichi, în ficat, aici eram întreagă şi bine. Dar eram plină de vânătăi, mai mici sau mai mari, pe braţe şi pe picioare, şi-n cap cucuie…

Bun. Pe toate le-a măsurat şi mi-a întocmit certificatul medical. După aceea mi-a spus că el ştia, de aceea nu m-a întrebat cine m-a bătut, ce s-a întâmplat, nimic. Bătaie a constatat, urme de bătaie. Spune: “Dar soţul dumneavoastră?”. Răspund: “Nu dansul m-a bătut” (râsete).

Şi când aţi trimis la Europa liberă?

D.C.: După o săptămână a venit cineva de la o ambasadă. La mai puţin de o săptămână.

Ei puteau intra? (…)

D.C.: Cereau voie. Aţi citit cartea lui Dennis Deletant, că el explica. Cereau voie. Eu am întrebat: “Cum ven
iţi? – Păi, simplu: anunţăm Guvernul României, Ministerul de Externe şi pornim”(…)

Şi puteaţi să daţi telefon?

D.C.: Nu, nu puteam. Mi-a spus ambasadorul: “Doamnă, noi vă putem proteja cu condiţia – şi trebuie să-mi promiteţi – ca în fiecare joi, orice s-ar întâmpla, veniţi la Telefoane la ora 11:00, pentru că atunci noi aşteptam telefonul la Ambasadă. Dacă sunteţi cumva bolnavă, să vină soţul dumneavostra sau fiul dumneavoastră, cineva să vină, totdeauna, joia la 11:00. Şi, dacă primim legătura, e-n ordine. Dacă nu telefonaţi, intervenim la Ministerul de Externe, să ne dea voie să vorbim.

A funcţionat sau nu?

D.C.: A funcţionat sporadic. Dar de câte ori am putut vorbi? Să zicem, într-un an, de vreo cinci ori, în celălalt an, iarăşi cam aşa. Mai mult de zece ori nu am putut să vorbim cu ei. Şi mai puţin de zece ori! Dar, dacă se acumulau săptămâni şi eu nu vorbeam, veneau ei. Cereau voie să vadă în ce situaţie sunt, dacă mai exist, dacă…

Şi asta a fost situaţia când au venit atunci?

D.C.: Şi au venit şi (râde)… Erau foarte drăguţi, sunt şi acum în corespondenta cu secretarul II al Ambasadei franceze, Pascal Delumeau. Şi i-am povestit cum m-a bătut miliţianul, ba l-am întrebat: «Domnule, vreţi să vedeţi?». I-am arătat (râde) vânătaia mare de pe coapsa şi cele de pe braţe. S-a uitat şi el. Erau, deja, vânat închis. Şi aşa, în felul acesta, mă protejau. Guvernul României ştia ca Ambasadă Franţei se ocupă de mine. Dar primul ambasador care a venit a fost cel al Angliei, în ’88, în ianuarie, pe neaşţepţâţe. Miliţianul l-a împins, că n-are voie să intre. Şi a pus mâna pe el, dar nu l-a împins să cadă, doar a pus mâna… (…)

Ariadna: Să revenim la bătaia din luna mai. De ce eram eu la Bruxelles, în momentul în care Europa liberă a transmis certificatul de la Medicină Legală? Preşedintele Partidului Social Creştin, Gerard Deprez, care o susţinea pe mama şi făcea parte din comitetul de sustinere al ei, se hotărâse să vină la Cluj s-o vadă, tocmai în ziua în care ea a fost bătută. Şi de aceea era totul blocat şi timp de trei zile nu au putut să iasă.

A reuşit să vină, în cursul dupa-amiezei, până la colţul străzii, a fost oprit de Miliţie sau de se-curistii postaţi acolo şi a fost imbrancât. El, fiind destul de matahalos, a opus rezistenţă. Unul dintre securişti, poate chiar Hertea, nu ştiu care a fost, i-a tras un pumn, că i-a innegrit ochiul, după care l-au izgonit, deci nu a mai putut să ajungă până aici. Era cazat la “Astoria”…

Aratandu-şi tuturor ochiul şi spunand: “Doina Cornea, Doina Cornea!” (râde), cred că toată lumea a înţeles. După care, a doua zi, a fost expulzat, deci s-a întors la Bruxelles. M-a sunat pe mine, spunandu-mi să mă duc neapărat la Bruxelles, că dă o conferinţă de presă să spună ce i s-a întâmplat şi că doreşte neapărat să fiu prezentă acolo.

M-am dus la Bruxelles, a făcut conferinta de presă şi a doua zi dimineata, când eu trebuia să mă întorc la Paris, a picat ştirea că mama fusese bătută. Şi atunci am înteles relaţia dintre cele două evenimente, ceea ce a fost foarte bine, pentru că eram în localul partidului, cu toate mijloacele posibile la dispoziţie. Gerard Deprez a convocat o altă conferinţa de presă. Pe lângă principalele cotidiane, au venit toţi corespondentii de presă străini din Bruxelles plus televiziunile. Deci, în felul acesta, s-a ştiut pretutindeni ce s-a întâmplat.

Fragment din volumul “Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete”, Fundaţia Academia Civică, 2009, pp. 249-258

 

apărut în “Jurnalul Naţional”, suplimentul “Scânteia”, 18 mai 2009, www.jurnalul.ro