Comăniță, un deținut din baraca noastră, mai avea câteva săptămâni și își termina pedeapsa; făcuse nici mai mult, nici mai puțin decât doisprezece ani de închisoare. Zic „nici mai mult, nici mai puțin”, ca să rămân în spiritul sentințelor din acea vreme. Pentru condamnările politice, judecătorii aveau o singură măsură: anul. Din miile de pușcăriași cu care am stat (ori despre care am auzit) nu am întâlnit cazuri în care tribunalele să fi ținut cont de faptul că un an are douăsprezece luni și că lunile se împart în zile și săptămâni. Nimeni nu primea, de exemplu, o pedeapsă de atâția ani, atâtea luni și atâtea zile, deși codul penal le-ar fi permis judecătorilor să se joace cu orice fracțiune calendaristică. Nu, justiția populară opera cu cifre rotunde. Pedeapsa minimă era trei ani, maxima însemna veșnicia execuției prin împușcare. Cum trei ani păreau întotdeauna prea puțin, se pornea de la cinci ani în sus. Și, de obicei, se număra din cinci în cinci. În sistemul acesta, majoritatea condamnărilor arătau ca niște tabele aritmetice pentru uzul unor elevi înapoiați mintal: cinci, zece, cincisprezece, douăzeci, douăzeci și cinci. În școala instanțelor militare, pentru a da o sentință dreaptă, nu trebuia să-ți folosești câte un deget de la mână, ci toate degetele, mănunchi, de la mâini și de la picioare și, la nevoie, să mai împrumuți o mână de la colegul de bancă. Faptul că banditul Comăniță primise o pedeapsă de doisprezece ani dovedea că avusese de-a face cu un judecător înzestrat cu un pronunțat simț al nuanței, de nu cumva era ciung sau îi lipseau trei degete de la mână ori de la picior.
…Febra eliberării lui Comăniță ne cuprinsese pe toți apropiații lui; o așteptam ca pe propria noastră eliberare. Doar el, care încheia doisprezece ani de osândă, părea netulburat. Singurul semn că se petrecea ceva în sufletul lui era faptul că vorbea mai des despre livezile și despre turmele, și despre lanurile satului în care se născuse. Cu o săptămână înainte de eliberare, un medic deținut, conjudețean al său, i-a propus să-l interneze în spital, pentru a-l scuti, măcar în ultima clipă, de munca epuizantă de la dig. Bătrânul pușcăriaș și-a împărțit puținele lucruri personale pe care le mai avea și s-a mutat într-unul din cele două saloane mari ale spitalului. Aici, ca să fie și el de folos, mătura, spăla pardoselile, îi ajuta pe bolnavi. Într-o dimineață, s-a așezat pe treptele de la intrare și s-a apucat să curețe cartofi pentru mica bucătărie a spitalului. Stătea rezemat de bordura de ciment, povestea ceva unui coleg și, deodată, a tăcut. S-a prăbușit pe trepte și a murit. S-a stins discret și cuviincios, așa cum a trăit. A fost îngropat în cămașa de in, de acasă. Ne cutremurăm la vestea celui dintâi ostaș căzut în război, dar durerea e parcă și mai mare când ne gândim la luptătorul căzut chiar în ziua în care s-a încheiat pacea. Noi, prizonierii de la Salcia, am resimțit moartea fratelui nostru Comăniță ca pe un asasinat.
Din Florin Pavlovici, Tortura pe întețelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2012
Florin Pavlovici (n. 1936), student la Facultatea de Filosofie din București, arestat în februarie 1959, alături de alţi colegi de facultate, fiind acuzat de „complot contrarevoluţionar”. A fost condamnat la 5 ani închisoare pentru crimă de ”uneltire contra ordinii sociale
